No ratings.
A comedic novella in Romanian Language about friendship |
NUVELA DE COLIBAȘI UNU Penitenciarul pentru minori și tineri de la Colibași de Argeș, e situat la 15 km N-E de Pitești într-o zonă subcarpatică pitorească între păduri si râuri. Localitatea Mioveni de care ține Colibașul este așezată pe malul stâng al Argeșelului, la 2,5 km de confluența acestuia cu Râul Târgului. Fiind situat la poalele dealului Pădurea Valea Mare-Colibași, altitudinea la care se află este de aproximativ 400m. Secția Colibași a Penitenciarului Pitești s-a înființat la 1 aprilie 1967, pentru asigurarea forței de muncă necesară construirii Uzinei de autoturisme Dacia, iar secția de delicvenți juvenili se află pe o pajiște în partea de sud a orașului Mioveni, lângă Uzina de Autoturisme și distanța până la București e de numai 125 km. Dacă locația aceasta n-ar fi îngrădită și ocupată de clădirile anexă, de juvenilii încarcerați și dormitoarele lor, ea ar putea chiar candida pentru titlul de stațiune de vacanță. În limbajul pompos al birocrației judiciare, un dosar tipic de juvenil sună cam așa: ”X-ulescu de 18 ani, domiciliat în orașul Rm. Vâlcea a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de trei ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat. În sarcina acestuia, magistrații Judecătoriei Drăgășani au reținut faptul că acesta, în cursul anului 1982, a comis mai multe fapte de furt pe raza localității de domiciliu. Cu ocazia acțiunii întreprinse, condamnatul a fost identificat (adică turnat de cineva) și depus în Centrul de Reținere și Arestare Preventivă, urmând a fi încarcerat la Penitenciarul Colibași, în vederea executării pedepsei. Pentru faptele lor, marea majoritate a celor condamnați meritau să fie trimiși la reeducare iar pentru unii care aveau o situație financiară mai grea pe acasă, pușcăria unde juvenilul primea trei mese pe zi și cazare gratis putea să fie chiar ca o tabără de vacanță. Era o duminică însorită de vară și toți băieții care nu avea de îndeplinit sarcini în menținerea curățeniei ieșiseră pe afară să se recreeze. Eu îmi îndeplinisem obiectivele zilei și pierdeam vremea prin curte supraveghind mișcările șacalilor care se roteau de la un grup la altul, încercând să-i intimideze pe cei mai slabi de înger și să adune informații utile pentru rapoartele lor obligatorii. Un grup de băieți care se adunaseră la o miuță lângă peretele de sud al băii principale, alergau energic după minge și se împingeau strigând. Cei dotați din punct de vedere fizic făceau flotări și ridicau greutăți în colțul poreclit gimnaziul atletic, iar alții ședeau la mese jucând cărți sau șah. Restul stăteau tolăniți la soare, pălăvrăgind și fumând. Toți au sărit însă în picioare când s-a auzit la intrarea principală sunetul familiar al claxonului. Sosise autobuzul de la Drăgășani și cei mai mulți s-au repezit grămadă spre poartă, să-i vadă pe noii veniți. Privitorii se adunaseră în jurul vehiculului oprit pe aria asfaltată din fața porții principale, unde plutonierul Soare agitându-se și dându-și importanță striga să se dea toți la o parte și îi împingea înapoi de la ușa autobuzului. Ciocan și acoliții lui își făcuseră loc cu coatele în primul rând, curioși să-i evalueze imediat pe fiecare dintre noii veniți. Noii juvenili au început sa coboare pe scara autobuzului cu geamuri negre unul câte unul, mijind din ochi în lumina soarelui. Obișnuitele fețe de muncitori, cu trăsături aspre, musculari și needucați, îmbrăcați în salopete albastre, bântuiți deja de la 16 ani de comportamentul antisocial care-i adusese aici. Mulți își scoteau pachetele din buzunar și-și aprindeau prima țigară. Printre ei a coborât și un tânăr înalt, zvelt, cu păr castaniu, ondulat și ochi căprui care se mișca calm, cu siguranță și încredere de sine de parca nu ar fi venit la reeducare ci într-o excursie de studii. Mi-am făcut o notă mentală să-l investighez mai îndeaproape. După triajul obligatoriu, noii sosiți erau întotdeauna preluați de cei doi capo ai pușcăriei: Ciocan de la blocul numărul unu și Țurcanu de la numărul doi și dați în primire individual câte unui membru al grupului zis mai responsabil. Acela urma să aibă grijă de reeducarea lor. Era ca în proverbul cu orbii care se îndrumă unul pe altul până cad în groapă. Primul obiectiv de pe lista scurtă a reeducării lor, era să se stabilească cine-i șeful. Odată stabilită ierarhia prin intimidare și forță fizică, cei slabi erau nevoiți să-i servească pe cei puternici. Câteodată însă, unui juvenil mai fragil îi ceda psihicul și se ajungea la rapoarte către Direcția Penitenciarelor de genul: ”Deținutul in vârstă de 17 ani din județul Vâlcea, (pe care culmea îl chema Vâlceanu Andrei) de la Penitenciarul Colibași, județul Argeș, condamnat la patru ani si jumătate pentru tâlhărie a lipsit de la apel și fost găsit spânzurat, în dimineața zilei de sâmbătă, la orele șapte in celula numărul 110. Personalul medical din cadrul închisorii a încercat să-l resusciteze (de formă) pe deținut, însă fără rezultat (habar n-aveau cum să resusciteze pe cineva, și el oricum era rece). Conform procedurilor, au fost informate familia și autoritățile competente, respectiv Tribunalul Argeș, Inspectoratul Județean de Miliție și Serviciul de Medicină Legală”. Pe mine pierderea fără sens a unei vieți tinere mă umplea de furie la gândul incompetenței, cruzimii, și criminalei lipse de milă a cadrelor pentru cei vulnerabili. Comandantul penitenciarului era un maior de la infanterie trecut de cinzeci de ani pe care-l chema Ioan Farcaș, bărbat înalt, impunător și plin de sine, care se credea reîntruparea cneazului Farkas de pe Lotru, stăpânitor al Țării Severinului și a jumătate din Oltenia. Autoconferitul titlu de noblețe nu era însă însoțit și de atributele vestitului cneaz, maiorul fiind un laș și un oportunist care se întorcea ca girueta numai încotro bătea vântul politicii. N-avea nici un pic de înțelegere față de problemele juvenililor și nu dorea decât să-i treacă cât mai repede timpul ca să poată ieși la pensie fără grijă. Cu aprobarea conducerii, mă înhămasem eu însumi la sarcina considerabilă de menținere a legii și dreptății. Deviza mea favorită era ”And justice for all!” De aceea mi se dăduse misiunea de a investiga situațiile potențial periculoase și de a aduce la cunoștința comandaturii cele aflate. N-aveam însă nici o intenție de a fi etichetat drept turnător așa că acționam din proprie inițiativă, fie folosind spre binele inculpatului amenințarea cu violența, fie administrându-i în mod judicios și discret o corecție preventivă. Pentru asta eram apreciat în mod tacit de toți cei care aveau doi neuroni cu care să judece. Nimeni nu voia o anchetă de la Direcția Penitenciarelor, Ministerul de Justiție sau mai rău, de la Securitate. În final, Comandantul a ajuns să aprecieze modul meu de a acționa la justa lui valoare și mi-a dat carte blanche în ceea ce privește cazurile de potențială violență. Cu înțelegerea tacită să nu-i dau niciodată raportul. Era mulțumit să știe că în pușcărie era liniște si pace și nu era interesat să știe prin ce mijloace fuseseră obținute. Tocmai mă întorceam să plec, când la urmă de tot a coborât din autobuz un tinerel drăgălaș, îmbrăcat în haine modeste, ca de la țară, cu ochi verzi și păr lung, bălai. N-avea mai mult de șaisprezece ani. Mergea încet, cu capul plecat, vizibil rușinat să se afle la pușcărie. Am remarcat imediat interes vădit și agitație în grupul lui Ciocan care se împingeau înainte ca să-l vadă mai bine pe noul venit, făcându-i dificultăți plutonierului Soare în efortul lui de a menține ordinea. Ce căuta aici acest băiat curățel, care încă nu-și terminase școala? Arăta ca un mieluț nevinovat aruncat printre lupi. Cineva în mod sigur voia să se răzbune pe el sau pe familia lui. Soarta lui fusese deja hotărâta numai că el nu știa. M-a cuprins o furie nemărginită față de nedreptățile acestei lumi. Trebuia însă să mă calmez. Misiunea mea era să-i salvez pe cei inocenți. M-am așezat jos să mă gândesc. Ceea ce urma să se întâmple în următoarele minute avea să-i determine soarta pentru viitor. Și ca un fulger mi-a trecut prin minte o idee genială și mi-am dat seama ce trebuia să fac. Plutonierul Soare plin de propria lui importanță începuse deja să formeze coloana dând cu voce tare ordine peste ordine noilor veniți. M-am dus repede până la el și i-am spus cu o voce fermă: -Tovarășu Soare, băiatul acela blond de la urmă e verișorul meu. Vă rog să-mi dați voie să vorbesc cu el cinci minute! Soare, pe care din fericire deșteptăciunea nu-l dădea afară din casă, s-a uitat la mine suspicios. -Verișorul tău, Gavrilă? -Da, din partea mamei, m-am grăbit eu să adaug înainte ca el să apuce să mă întrebe cum îl cheamă. Bine Gavrilă, făcu Soare plin de importanță, cinci minute după care îl aduci personal la triaj! Ai înțeles? -Da, sa trăiți, am zis eu. -Nu uita, ești responsabil! -Nu uit, am zis eu din mers. Am așteptat până ce blondul a ajuns în dreptul meu și l-am oprit cu mâna pe umăr. -Cum te cheamă băiete? -Ionuț Beșleagă tovarășu, a zis el timid. Deci după nume, moldovean. -Asculta-mă bine Ionuț i-am spus eu. Pe mine mă cheamă Marius Gavrilă. Tu ești verișorul meu, ai înțeles? Am să te iau in brațe ca și cum nu ne-am fi văzut de mult. Tu mă îmbrățișezi la rândul tău, după care stăm jos pe bancă și îți explic. Înainte ca Ionuț să apuce să zică ceva l-am luat in brațe și l-am pupat pe obraz iar el m-a strâns de talie. Ne-am separat, ne-am așezat pe bancă și i-am spus serios: -Ionuț, ești in mare primejdie și numai eu pot să te salvez. El s-a uitat la mine cu suspiciune. -Să mă salvezi? De cine? -Uită-te în jurul tău, i-am spus, nu vezi câți te sorb din priviri? Crezi că vreunul îți vrea binele? Ionuț s-a îmbățoșat. -Să mă salvezi ca să mă faci sclavul tău? Mulțumesc, pot să-mi port și singur de grijă! Până să mai apuc să zic ceva, s-a ridicat de pe bancă și s-a îndreptat către grupul lui care tocmai intra în clădirea de recepție. Am oftat și m-am luat pe urmele lui. Precum bănuiam, Ciocan îl abordase pe Soare în ușa triajului și avea cu el o conversație animată. Am trecut pe lângă ei și am intrat repede în frizerie unde Florin era ocupat să le facă frizura noilor veniți. Ei erau așezați rând pe rând pe scaun și Florin folosea singura mașină electrică de tuns a unității ca să-i tundă la zero unul după altul ca pe oi. M-am postat lângă el și i-am strecurat un pachet de țigări bulgărești BT în buzunarul halatului. -Florine, îl vezi pe băiatul acela blond de la urmă? E verișorul meu! Florin a fluierat admirativ. -Florine, vorbesc serios, e chiar vărul meu! Îl lași la urmă și când îi vine rândul ți se strică mașina. Rămâne netuns, ai înțeles? -Da, șefu, am înțeles, se arde mașina și gata! -Bravo Florine, ești băiat bun, te țin minte! Florin s-a bătut cu palma peste buzunarul halatului râzând: -Gata șefu, suntem plătiți! Am ieșit din frizerie și am traversat drumul la comandatură. Maria, secretara era așezată la birou și-și făcea unghiile. Era îmbrăcată cochet după moda locală și purta un parfum rusesc cu miros pătrunzător numit Krasnaia Moskva adică Moscova Roșie, care mai târziu am aflat că fusese copiat după parfumul american Elisabeth Arden Red Door. Sau invers. În orice caz, îți lua nasul. Tovarășa Maria, am zis eu grăbit, am nevoie de un plic alb și vă rog să-l anunțați pe tov Comandant că trebuie să vorbesc cu el. În timp ce Maria era în biroul șefului am scos din buzunarul de la spatele pantalonilor cele cinci sute pe care le purtam mereu cu mine și le-am băgat discret în plic. Comandantul era în toane bune. -Ce mai faci măi Gavrilă? Stai jos! Tovarășu maior i-am spus eu hotărât așezându-mă, am nevoie de o favoare. Amintindu-și de umilele mele servicii din trecut, maiorul m-a întrebat cu amabilitate: -Ce favoare Gavrilă? Spune! -Unul din noii veniți, Ionuț Beșleagă e verișorul meu din partea mamei. Aș vrea să-l puneți să locuiască cu mine. -Cum măi Gavrilă, până acum m-ai bătut la cap că vrei să stai singur și acum ai nevoie de companion? -Da, tovarășu Comandant, dar asta e altă situație; Ionuț e rudă cu mine! -Hm, făcu el suspicios, rudă deci! Ai ceva acte doveditoare? -Bineînțeles tovarășu maior, am zis eu înmânându-i plicul, am aici cinci certificate semnate chiar de Nicolae Bălcescu! -Aha, făcu el băgând plicul în sertarul biroului, formele albastre. Bine! Și mai ai și altele? -Deocamdată nu, dar în curând vin sărbătorile și sunt sigur că Nicolae Bălcescu va semna un alt rând de documente! -Bine Gavrilă, zise el important, se aprobă! Și înălțând vocea strigă: -Maria, trimite după plutonierul Soare! -E chiar aicea, zise Maria de după ușă; așteaptă să intre la Dumneavoastră. -Bine, trimite-l înăuntru! Soare intră cu chipiul într-o mână și un dosar în cealaltă. -Să trăiți tovarășu maior făcu el surprins să mă vadă așezat pe scaun. -Ce-ai acolo Soare? întrebă Comandantul fără să-i ofere să șadă. -Situația noilor veniți făcu Soare înmânându-i dosarul. Maiorul frunzări prin el și se opri la un nume. -Pe Ionuț Beșleagă cu cine l-ai pus? -Cu Marin Ciocan. -La cererea lui Beșleagă? -Nu, a lui Ciocan. Comandantul se ridică din fotoliu, amenințător. -Dar de când facem noi ce ne poruncesc deținuții Soare? Te-ai plictisit pe aici și vrei înapoi la regiment? Uitând că eram și eu pe acolo Soare luă reflex poziția de drepți și strigă: -Nu, tovarășu Comandant, am făcut o greșeală dar n-o să se mai repete! -Bine Soare, zise Comandantul așezându-se, am luat notă! Îl pui pe Beșleagă în cameră cu Gavrilă. Ai un pat liber acolo! S-a înțeles? Soare pocni din călcâie și strigă: -S-a înțeles tovarășu maior! -Camera 155, am zis eu de pe scaun. -Ai auzit Soare? Camera numărul 155! Ai un pat liber acolo! -Da tovarășu maior, camera numărul 155 răspunse automatic Soare și se întoarse pe călcâie ca să-i ducă lui Ciocan vestea proastă. -Ascultă Gavrilă, a zis Comandantul după plecarea lui, vezi că acum băiatul e in grija ta. Te ocupi de reeducarea lui. Tu îi vei fi mamă, tată, și patrie adorată, ai înțeles? -Voi fi pentru el ca un frate mai mare, tovarășu maior! -Frate, nefrate, vezi să n-aud că ați făcut vre-o prostie, s-a înțeles? L-am lăsat pe maior să-și numere banii și am ieșit de la comenduire. Știam că următoarea etapă pentru noii veniți era baia. Deja grupul lor se aduna în curte purtând în brațe efectele primite de la mentenanță. Urma sa aibă loc apelul. Printre ei se ivea și Ionuț, netuns și cu părul lung fluturându-i în bătaia vântului de seară. Soarele pe cale sa apună își trimitea ultimele raze ale zilei în ciuful lui blond, schimbându-l într-un mănunchi de aur roșu. Atunci mi-a intrat în suflet. Eram gata să-l salvez. Ciocan era un primitiv care acționa din instinct și următoarea lui mișcare era ușor previzibilă. Ca să-l aducă în cercul lui pe Ionuț, trebuia mai întâi să-l distrugă. M-am strecurat în clădirea băii care la acea oră era goală și m-am ascuns în cămăruța unde se țineau măturile și șomoioagele de spălat pe jos. Ușa era ceva mai scurta decât tocul ei , așa ca puteam privi prin crăpătura dintre ele ca la teatru. După vre-o jumătate de oră au început să sosească noii veniți îmbrăcați în izmenele verzi ale pușcăriei, ținând în mâini prosoape albe, tocite și câte o bucată de săpun ieftin de la mentenanță. Printre ei se ițea capul blond al lui Ionuț. A început competiția pentru cele patru dușuri cu apă caldă care încă mai funcționau și prin zgomotul apei curgând și vocile celor îmbăiați se auzeau ordinele lătrate ale supraveghetorilor. Către sfârșit l-am văzut și pe Ciocan care îmbrăcat și el tot în izmene verzi se strecura tiptil către dușuri. Unul câte unul băieții au început să se întoarcă la vestiar și doar un grup de patru a rămas în urmă. Cineva a stins lumina. Din direcția dușurilor se auzeau mai multe voci. Ciocan și slugile lui îl prinseseră la mijloc pe Ionuț și îl împingeau de la unul la altul. El le cerea timid să-i dea drumul să plece iar ei râdeau și-l imitau in batjocură. Am ieșit tiptil din ascunzătoare și m-am strecurat în spatele lăzii cu prosoape murdare. Chiar și în semiîntuneric se vedea clar că Ionuț era din ce în ce mai speriat. Degeaba striga după ajutor. Vocea lui era din ce în ce mai slabă. Brusc Ciocan i-a făcut vânt cu mâinile în piept iar el s-a împiedicat și a căzut, dar Crăciun l-a prins în aer și l-a aruncat înapoi. Îmi era milă de el dar trebuia să-și învețe lecția. Îl tot răsuceau de la unul la altul, strigând și râzând până ce a amețit și nu se mai putea ține pe picioare. La un semn, cei doi l-au împins cu fața la perete și l-au ținut în picioare în timp ce Ciocan s-a apropiat de el pe la spate. Atunci am țâșnit și eu din ascunzătoare și i-am tras iute o zmetie sub coaste lui Crăciun, care nu se aștepta la asta fiindcă urmărea excitat și cu interes ce avea să i se întâmple lui Ionuț. Crăciun s-a îndoit de durere iar eu am pășit pe lângă el și i-am înfipt un pumn în plex lui Cocean care tocmai se întorsese cu fața către mine. Cu coada ochiului l-am văzut pe Ciocan, care furios că-i stricasem distracția se repezea către mine cu pumnii ridicați, ca un taur care văzuse roșu. M-am dat calm la o parte și i-am pus piedică iar Ciocan a căzut ca un trunchi de copac cu un bufnet puternic care a zguduit podeaua și alunecând pe dârele de săpun lăsate în urmă de băieși, s-a dus pe podea ca pe gheață până ce cu un alt bufnet s-a oprit cu capul în peretele opus și a rămas întins pe podea, văitând-se. M-am dus și eu acolo, m-am aplecat peste el, l-am apucat de ciuf cu mâna dreaptă și l-am dat cu capul de podea. Zdup! -Mai Ciocane i-am zis, de câte ori trebuie să-ți spun că băiatul ăsta e verișorul meu? Zdup, zdup! -Aoleu, lasă-mă șefule că sunt prost și n-am înțeles. Zdup! -Cum, ești mă? -Sunt prost. Zdup, zdup! -N-am auzit, mai tare! -Sunt prost! a urlat Ciocan. -Ați auzit măi? -Am auzit șefule, zise Cocean de la dușuri, lasă-l că n-o sa mai facem. I-am dat drumul lui Ciocan și mi-am mirosit dezgustat mâna. -Măi Ciocane, dacă tot te-ai băgat sub duș mai spală-te măi pe cap că puți! -M-am spălat ieri la lighean a zis Ciocan cu o voce slabă. -Atunci măi Ciocane, mai schimbă apa! Dinspre dușuri s-a auzit un chicotit. -Hai, lipsiți din ochii mei! Ciocan și acoliții lui s-au ridicat de pe jos care cum au putut și s-au îndreptat spre ieșire șontâc-șontâc, văitând-se. M-am întors la Ionuț care era așezat pe podea sub duș, cu apa curgând peste el. Avea capul plecat în jos și-și ținea genunchii între brațe, dârdâind din tot corpul. Era șocat și părea că făcuse pe el. M-am aplecat, l-am apucat de subțiori și l-am ridicat cu grijă dar nu se putea ține pe picioare. L-am limpezit de săpun sub duș și ținându-l de subțiori cu un braț am oprit apa. -S-a terminat Ionuț, i-am spus eu cu blândețe, au plecat! El continua să tremure și nu părea sa mă audă. -Ține-te de gâtul meu Ionuț, i-am spus cu fermitate și l-am luat in brațe. El m-a luat de gât cu mâinile și am pornit astfel către vestiar. Tremura și privea speriat în toate părțile iar corpul lui grațios atârna greu in brațele mele. Frumoșii lui ochi verzi erau dilatați de frică iar părul blond îi atârna ud peste față. Când am ajuns în vestiarul gol, l-am așezat pe bancă și l-am frecat peste tot corpul cu un prosop uscat. Ionuț se străduia să vorbească și reuși cu greu să articuleze: -Mmmuuulțumesc Domnu Ggavrilă! L-am îmbrăcat cu treningul albastru din dotare și am ieșit cu el pe ușa care dădea în hol, ținându-l cu brațul în jurul taliei ca pe un slăbănog. Băieșul gras și leneș de la recepție s-a uitat la noi mirat dar n-a îndrăznit să zică nimic. Afară se înserase, dar băgătorii de seamă roiau peste tot. Ionuț mergea încet, cu capul lăsat în jos, ținând-se de mine. Am trecut printre ei, ignorând privirile răutăcioase și comentariile parșive rostite cu voce joasă și ne-am îndreptat către dormitoare. Când am intrat pe coridor i s-au tăiat iar picioarele de frică și a trebuit să-l ridic din nou. Am intrat în cameră purtând-l în brațe ca pe un copil, am închis ușa cu piciorul, și l-am depus pe patul de jos. El însă nu putea să stea culcat, ci s-a ridicat și ședea pe marginea patului dârdâind ca și cum ar fi fost scos dintr-o cameră frigorifică. Am pus peste el o pătură și am scos din ascunzătoarea ei sticla de rom pentru ocazii speciale. După ce am deșurubat piciorul noptierei, am scos din el un tubuleț cu pastile minuscule de diazepam și după ce am stat un pic pe gânduri am extras două și le-am dat drumul într-un pahar pe care l-am umplut cu rom. L-am agitat și pastilele s-au dizolvat imediat. M-am așezat lângă el pe pat și l-am îmbiat cu romul. Ionuț nu era învățat cu băuturile tari și la început s-a înecat cu el și a tușit dar după ce s-a mai relaxat a reușit să-l dea pe gât. Mi-am pus și eu un păhărel, i l-am umplut din nou pe al lui și am ciocnit. Ionuț își mai revenise din starea inițială de șoc dar bâlbâiala tot nu-i trecuse. -Vvvă rog sa mă iertați Domnu’ Ggavrilă că vv-am respins când ațți vrut să mă ajutați! Dumneavoastră sunteți un om mmmare. Eu nu mă pricep bine la oameni. Vvvă rog să nu mi-o luați în nume de rău. -Nu te scuza Ionuț, i-am zis eu cu seriozitate. E normal sa fii prudent într-un loc ca ăsta. Poți să fii atacat atunci când te aștepți cel mai puțin. Remarca mea și amintirea celor petrecute l-a făcut sa se strâmbe de oroare. -Dddar de ce m-au atacat? Ddde ce vvor ei sa-mi facă asta? -Când te-ai uitat ultima dată în oglindă? Știi cât ești de frumos? Ei vor doar să profite de tine și să te facă sluga lor. -Domnul Gavrilă, vvă rog pe Dumneavoastră să mă ajutați. Dumneavoastră ssunteți salvatorul meu! -Da, Ionut, poți să fii liniștit; era cât pe ce să fii pus în cameră cu Ciocan dar comandantul te-a dat în grija mea. Ei toți cred că ești verișorul meu pentru că așa le-am spus eu, dar voi fi pentru tine ca un frate mai mare. Asta este camera mea și de acum este și a ta. Vei dormi în patul de jos iar eu voi veghea asupra ta din patul de sus. Și pentru că ești fratele meu mai mic, de acum înainte poți să-mi spui pe nume: Marius. Știam că e nemâncat și am scos din dulap farfuria pe care o pusesem deoparte, am tăiat pâinea și brânza și i-am dat sa mănânce bucățelele împreună cu o cană de ceai rece. Era într-adevăr flămând și le-a hăpăit recunoscător. -Ești în siguranță aici cu mine, i-am spus, dar printre ceilalți trebuie să fii precaut. Nu vorbi cu ei oricât te-ar ispiti. Răspunde doar cu da și nu. Am să te supraveghez de la distanță dar nu pot să-ți fac nici un fel de favoruri! Ionuț se uita lung la mine cu ochii lui verzi, cu o expresie de admirație pe față și încerca să spună ceva dar i se împleticea limba. Nu știu cât de mult înțelesese din ceea ce-i spuneam. L-am întins pe pat sub pătură și m-am ridicat să plec, dar m-a tras de mâneca spre el implorându-mă cu o voce tremurândă: -Mmmai stați un pic vă rog, până adorm! Am stat lângă el și l-am păzit până ce s-a relaxat și respirația i-a devenit profundă și regulată. Când a adormit m-am suit la mine și m-am străduit să adorm și eu dar gândul responsabilității pe care mi-o luasem cu el nu-mi dădea pace iar somnul întârzia să vină. N-am dormit bine peste noapte și când a sunat deșteptarea eram deja pe picioare. Ionuț dormea tun și a trebuit să-l scutur de umăr. -Trezește-te Ionuț, avem o zi lungă în față! S-a trezit cu greu și ședea pe marginea patului, mahmur, și cu părul lui blond complet ciufulit. Am încins apă în ibric cu fierbătorul și i-am oferit o ceașcă de ness pe care l-a băut cu gratitudine. -Domnu Marius, ce mi-ați pus în romul de aseară? -Nimic, un diazepam. Erai stresat. -Și de la un diazepam sunt așa amețit? -Bine, ți-am pus două. Erai foarte stresat. -Am dormit bine. Mulțumesc că ați stat cu mine până ce am adormit. -Bine Ionuț, țin la tine ca la un frate, dar după ce ieșim afară din această cameră vei fi pentru mine ca un străin. Astăzi ești în echipa mea de curățenie. Îți voi da să cureți WC- urile Te voi trata cu asprime și te voi repezi. Stai în preajma mea, dar nu te apropia prea mult de mine, nu mi te adresa și nu încerca să mă atingi. Dacă nu faci ce-ți spun și nu mă asculți voi fi silit să te pleznesc peste față. Îmi va sângera inima dar voi fi nevoit s-o fac pentru că altfel îmi voi pierde orice autoritate. Toți ochii sunt pe noi. Toți se întreabă de ce te-am luat la mine. Cum de ți-am făcut un asemenea favor. Ce interes am? La cantină să nu te așezi la masa mea ci mai departe, dar acolo unde pot să te văd. Trebuie să le dăm la toți impresia că sunt nemulțumit de tine și că regret că te-am luat la mine. Mulți vor să știe ce se petrece între noi; pentru că sunt mulți aici care trebuie să scrie note informative. Ceea ce tu nu știi însă, e că unchiul meu este colonelul de securitate Gavrilă de la Rm. Vâlcea. El m-a învățat tot ce știu în artele marțiale și m-a ajutat să obțin aici tot ce am vrut. El știe că am cerut să trăiesc singur și nu-i va place să afle că mi-am luat un companion. Daca-și va lua mâna de pe mine, ar fi rău pentru noi. Am o mulțime de dușmani. Ca să le-o iau înainte însă, am să-i trimit un mesaj și am să-i explic că mi-a fost milă de tine și i-am zis comandantului că ești vărul meu. Nu știu dacă va crede că am vrut numai să fac o faptă bună sau că am avut alte motive care se pot bănui, și nici nu știu cum va reacționa la veștile pe care le va primi, dar el știe cum e viața la pușcărie și are un pic de toleranță pentru unele aspecte. Nu cred însă că va aproba schimbarea. Ciocan e încăpățânat și va încerca din nou să te agreseze. Primul eșec nu l-a învățat nimic. Țurcanu de la blocul doi e mai rezonabil, dar Ciocan care e capo aici e suficient de nebun ca să vrea să strice pacea. Dar vremea lui a trecut. Și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul. Deja m-am gândit la un înlocuitor pentru el. -Cine? -Băiatul acela înalt și tăcut care a venit cu tine în autobuz. -Marc? -Da, are calități de conducător și cred că nu mă înșel asupra lui. Va fi un bun capo la blocul nostru. Bastonul gardianului lovind in ușă ne-a făcut sa tresărim și am ieșit amândoi ca sa mergem la cantină pentru micul dejun. DOI Marc mă aștepta așezat pe banca arbitrilor de la terenul de fotbal. Probabil că venise cu zece minute mai devreme ca să investigheze un pic locul pe care i-l propusesem. Ne-am dat mâna și mi-a zis rânjind: -Nouă luni pentru speculă cu blugi din Turcia, eh? -Da, i-am răspuns zâmbind, voiam să-mi strâng bani de mașină. Și tu? -Poker, a zis el vesel. L-am curățat de bani la facultate pe odrasla primului secretar de la Brașov și taică-său a vrut sa facă un exemplu din mine. Un an pentru escrocherie financiară. -Studiai Dreptul? Se pare că n-ai înțeles prea bine principiul de funcționare al luptei de clasă. -Nici tu pe acela al economiei socialiste. Am râs un pic amândoi și Marc m-a întrebat: -Ce mai face Ionuț? Gurile rele spun că te iubește la nebunie și tu pe el. -Iubirea noastră e platonică și pură ca zăpezile de pe Kilimanjaro, dar hai să nu mai vorbim despre asta, Marc! -Cea ce vreau să spun este că ar fi bine dacă le-am da la șacali altceva de vorbit ca să-și ia ochii de pe voi măcar un timp. -Exact, Marc. Îmi place cum gândești și de asta suntem aici. Te observ de două săptămâni de când ai venit și am ajuns la concluzia că ai calități de conducător. Mai ales dacă-ți consider abilitatea remarcabilă de a extrage elegant de la Maria toate informațiile care te interesează cu ajutorul unor complimente bine plasate. De exemplu am remarcat ca folosește mai des parfumul ei, Moscova Roșie atunci când te afli în preajmă. La patruzeci de ani arată încă destul de bine și e foarte sensibilă la farmecele tale masculine. -Ha, ha, ha! Punct ochit, punct lovit! -Apreciez abilitățile tale sociale și umorul tău spontan. Atâta vreme cât nu sunt eu ținta glumelor. -Mulțumesc Marius, și eu te apreciez. De mult am învățat ca nu poți să devii deștept decât dacă joci contra unuia mai deștept ca tine. -Pare o afirmație riscată având în vedere că te afli aici tocmai din cauza excesului de deșteptăciune! -Ha, ha, ha! Nu-i așa că soarta are un fel ironic de a testa cât poate omul să țină pe umeri în această lume? -Mai ales dacă și-o face singur! Mai sunt însă unii, care cred că soarta le datorează totul și iau tot ce vor fără să întrebe pe nimeni. -Dacă te referi la Ciocan, cred că aceeași soartă care i-a dat totul îi va lua în curând totul. Ești familiar cu conceptul grecesc de hybris? -Nu încetezi să mă uimești Marc! Nu numai că mințile noastre sunt aliniate, dar și intuiția ta e fără greș. Da, Ciocan a sărit peste cal și soarta lui e pecetluită. Trebuie numai ca noi să-l ajutăm să și-o facă singur. Avem nevoie de un nou capo la blocul unu și tu vei fi acela. Deja am vorbit cu comandantul și el e de acord în principiu. -De ce nu preiei tu poziția? Ești din același bloc cu el și ai cea mai multa experiență. -Chestia cu blocurile nu contează. Eu n-am nevoie sa fiu tot timpul la vedere și acționez cel mai bine din umbră. În ceea ce te privește, cred că ți-e de ajuns cât ai trăit sub oblăduirea lui Țurcanu iar în ce-l privește pe el, ar da oricât să te vadă plecat. Toți știu că Țurcanu nu e cel mai ascuțit creion din cutie iar tu ești prea deștept pentru el și nu vrea să joace contra ta. Dar valoarea ta stă in altceva. Tu ai studiat Dreptul și avem nevoie de un expert legal. Marc se strâmbă contrariat. -N-am ajuns să termin anul doi și nici măcar n-am ajuns la capătul cursului de drept roman! -Doar că locul ăsta cu gladiatorii, stăpânii de sclavi și violatorii lui este organizat exact după modelul militar al Romei antice. Ești în poziția cea mai potrivită pentru a câștiga toata experiența legală pe care ți-o dorești. -Ha, ha, ha, făcu Marc. Deci eu voi fi generalul Marcus Antonius. Oare cine va fi Cleopatra? -N-aș vrea să deviem discuția spre tema iubirii, dar sunt convins că ea ți se va prezenta la momentul oportun! Trebuie numai să alegi cu înțelepciune pentru că știi cum s-a sfârșit povestea lor. Nu cred că vrei sa te arunci în propria ta sabie! -Bine spus! Subscriu la asta, dar niciodată nu poți fi destul de prudent când e vorba de iubire; uită-te numai la tine! -Marc, sunt convins că ai aflat din studiile tale că discreția e partea cea mai bună a valorii. Deci hai să fim discreți! -Cu toată discreția de care sunt in stare; de ce i-au dat lui Ionuț un an de zile? Nu mi se pare că ar fi in stare sa facă ceva care să justifice așa o pedeapsă. -E o poveste tristă. Astă primăvara a fost în vacanță pentru prima dată la munte cu școala lui. Totul era bine și era prieten cu toți afară de un țigănuș de la altă școală care-i purta sâmbetele. Într-o zi s-a organizat o excursie de o zi la Piatra Arsă, dar Ionuț care nu se simțea bine a rămas acasă. Dormea în camera lui, când s-a trezit deodată peste el cu puradelul cel voinic care a sărit peste el în pat. Ionuț avea sub pernă un briceag cu arc pe care i-l dăduse fratele lui Vasile și l-a scos ca să se apere, dar baragladina l-a prins de pumn. -Tu știi măi puțică să dai cu șișul? Dă-l încoace că-mi trebuie! Ionuț s-a răsucit ca să scape iar mâna țigănușului s-a întors în sus și cuțitul i-a intrat in abdomen. Puradelul a început să urle și se ținea cu mâna de burtă iar sângele îi șiroia printre degete. Ionuț s-a repezit la recepție și au chemat salvarea. Seara a venit miliția să-l aresteze pentru tentativă de omor. Tatăl țigănușului l-a vizitat a doua zi în arestul miliției și i-a strigat: -Băi nenorocitule! Știi ce ai făcut? Eu sunt bulibașa de la Craiova și am bani căcălău! Te îngrop pentru asta! Nimeni nu i-a luat partea afară de fratele lui care i-a spus că a făcut bine că a vrut să-și apere onoarea. -Bietul Ionuț! -Sper că ți-am completat dosarul lui Ionuț pe lângă elementele pe care le-ai extras de la coana Maria. -Într-adevăr trist. A fost un accident. Și i s-a făcut o mare nedreptate. -Acum înțelegi mai bine de ce țin la el? -Da, într-adevăr! Și acum la partea practică. Cum dorești să i-o facem lui Ciocan? -Eu n-am să mă ating de el, dar Ciocan are un călcâi al lui Achille. Gândește-te; ce l-ar putea determina să-și ceară singur transferul? -Nu cred c-o va face dacă i-o ceri tu, dar singurul lucru care ar putea să-l dărâme ar fi dacă ar fi dovedit că e pasiv. -Exact, Marc! Ciocan se dă leu in fața tuturor, dar el de fapt este homo. Din când în când sare gardul noaptea și se întâlnește cu acoliții lui în păduricea de la râu pentru o partidă de beție și sex. E un club exclusiv. Toți poartă măști de schi. Dacă slugile lui ar ști ce face, l-ar rupe în bătaie. -Știi data următorului party? -Nu, dar am s-o aflu cât de curând. -Și atunci vom apare și noi discret din întuneric în mijlocul lor. Sper că nu va trebui să facem și noi ce fac ei. -În nici un caz, și dacă cineva încearcă ceva, îi sparg mufarina! -Ha, ha, ha! Bun plan. Ne trebuie numai un aparat de fotografiat cu blitz și țac, îl dăm la gazetă. -Comandantul are unul în seif și ni-l va împrumuta cu condiția de a-l aduce înapoi intact. Nu a întrebat la ce ne trebuie. Ai o căciulă de schi? -Nu, dar sunt convins că poți sa faci rost de două. -Consideră-o făcută. -Perfect! Aștept cu nerăbdare să mă inviți la un party. -Nu e exact genul meu de party, dar va fi petrecerea de despărțire a lui Ciocan. -Apropos, făcu Marc, la blocul vostru e unul Boștină care m-a uimit zilele trecute. -Da, îl știu pe Boștină, e cam tont și pentru că singur știe asta, se ferește să vorbească prea mult. -Ei bine, închipuie-ți că eu care nu fumez l-am tratat cu o țigară și el din recunoștință m-a tras de o parte și mi-a șoptit: -Domnu Marc, știți cum i se spune lui Marius Gavrilă? -Cum măi Boștină? -I se spune Ze Enforcer, și io i-am lansat porecla! -De unde ai scos-o măi Boștină? -Știți, am văzut un film american la casetă și așa se numea. -Dar tu știi ce înseamnă asta? -Nu! Când i-am explicat l-a cam luat frica, m-a tras de mânecă și mi-a zis: -Vă rog să nu mă spuneți Domnu Marc, că mie mi-e cam frică de el. -Ha, ha, ha! Sunt măgulit! Te rog Marc, după ce vei prelua funcția de șef să-i dai o zi liber de la muncă lui Boștină din partea mea pentru acest efort intelectual. Cine știe, poate că-i va determina pe unii care încă mai știu să citească să ceară cărți de la bibliotecă. În felul ăsta chiar am putea contribui la reeducarea lor. TREI Eram la mine și trăgeam un pui de somn când Ionuț a intrat ca o furtună în cameră, s-a cățărat sus și a sărit peste mine în pat ca un copil. -Marius, Marius, i-am văzut pe Ciocan și Crăciun cu cătușe la mâini cum îi duceau la autobuzul de Tg. Jiu. Uraaa! Am scăpat de ei! -Știu Ionuț, i-am zis eu, ținând-l un pic mai departe de mine, ei au stat ascunși toată noaptea și dimineața la prima oră s-au înfățișat la comenduire ca să-și ceara transferul. După cum l-am sfătuit eu, Comandantul le-a pus cătușele și i-a băgat în arest până la venirea autobuzului. Deja îi căutau toți prin dormitoare ca să-i linșeze. -Dar cum ai făcut tu asta? I-am explicat cum profitând de întuneric ne-am strecurat eu și Marc cu sticlele în mâini până la locul unde Ciocan stătea în patru labe gemând după un tufiș, cu Crăciun în spatele lui. -Ar fi trebuit să-i vezi fața când i-am smuls masca de pe cap și Marc l-a orbit cu blitzul! Toți s-au răspândit ca potârnichile care încotro, doar Ciocan a rămas țintuit acolo ca și cum ar fi căzut cerul pe el. În timpul ăsta Crăciun se străduia să fugă cu pantalonii în vine. Ionuț râdea in hohote. -Cum? Încerca sa fugă? -Da, și s-a împiedicat și a căzut mototol. Ionuț se ținea cu mâinile de burtă: -Ha, ha, ha! -Dar partea cea mai hazlie e că n-am avut timp să facem rost de film. Nu există nici o evidență a crimei. Dacă Ciocan ar fi știut ne-ar fi râs în nas. Comandantul a rămas interzis când cei doi s-au prezentat la el a doua zi exact cum prezisesem eu, la prima oră. Nu m-a întrebat încă nimic, ceea ce înseamnă că a aflat adevărul din alte surse. Restul e istorie. Ionuț se repezi pe mine cu laudele -Ești cel mai deștept om din lume! Ești superman! -Ionuț, i-am spus, ținându-l mai la distanță, nu exagera! În câteva zile vine 23 August și se dau permisii pentru câțiva din cei fără abateri. Vom primi și noi una pentru bună purtare. Unchiul e mulțumit, și chiar plăcut surprins, apropos de comportamentul meu față de tine. Datorită reținerii noastre șacalii n-au putut să ne înnegrească. Mergem la Râmnic și după ce te vezi cu familia ta, vii la mine seara s-o cunoști pe Marieta. Sunt convins că o să te placă. O să fie ca o mămică pentru tine. Unchiul va avea de ce râde când va auzi, și din momentul ăla nu va mai avea îndoieli. Du-te la blocul doi să-i mulțumești lui Marc. Numai datorită lui ai scăpat de Ciocan. Felicită-l pentru că e noul nostru capo. Băieții au organizat o petrecere în cinstea lui. -O petrecere? Ce bine! Hai să mergem. -Te duci numai tu. Rolul meu în această afacere trebuie să rămână obscur. Fii discret. Nu sta mult și nu bea nimic din ce-ți se oferă. E bine? Acum du-te! PATRU Ionuț s-a întors pe la șapte mirosind a alcool și a fum de țigări. Cu părul scurt și neîngrijit arăta acum la fel ca și ceilalți juvenili. Până la urmă își pierduse pletele blonde pentru că Soare îl luase de umăr și-l dusese personal la Florin la frizerie. Știa că nu făcuse bine ce făcuse și stătea în mijlocul camerei cu mâinile în buzunare, uitând-se la mine cu o privire sfidătoare. M-am dat jos din pat. -Ia-ți prosopul și săpunul i-am spus rece, mergem la baie. -Ddar baia e închisă la ora asta. Când era intimidat, Ionuț începea să se bâlbâie. -Nu și pentru mine! Intrarea principală a băii era într-adevăr zăvorâta cu lanț și lacăt, dar eu știam unde ținea Iorgu băieșul cheia de la ușa din spate. Am deschis și am intrat, dar nu înainte de a fi văzuți de câțiva care tocmai se întorceau de la petrecerea lui Marc. Înăuntru era semiîntuneric și numai lumina care persista pe cer după apusul soarelui mai intra înăuntru prin ferestrele înalte. L-am trimis pe Ionuț la duș și m-am așezat pe un scaun în colțul întunecat. După vre-o zece minute, ușa a scârțâit și s-au strecurat tiptil, tiptil înăuntru trei juvenili de la blocul doi. L-am recunoscut pe Ciucă, un băiat musculos, muncitor la uzinele Republica, care fusese condamnat pentru furt din averea poporului. El era cunoscut de toți pentru atitudinea lui ca Ciucă Măciucă și fusese numit de Soare responsabil la dormitorul de douăzeci de paturi. Celălalt care venise cu el, era unul Mihăiță, înalt și slab, un nou venit despre care auzisem vorbindu-se lucruri bune. Cel de-al treilea era un pișpirică care se ducea și el unde mergeau ceilalți. După cum pășeau împleticindu-se, era clar că se împărtășiseră cu toții copios din băuturile lui Marc. Au trecut pe lângă mine fără să mă vadă și tocmai se pregăteau să intre la dușuri când m-am ridicat în picioare. -Unde mergeți voi măi? Mihăiță și celălalt băiat s-au dat speriați un pas înapoi, dar Ciucă, mânat de importanța funcției sale și foarte viteaz din cauza alcoolului ieftin care-i circula prin vene s-a rățoit la mine: -Da cine ești tu mă să ne ceri socoteală? Mă duc unde vreau și vorbesc cu cine vreau! L-am întrebat cu falsă umilință: -Și cu cine vrei să vorbești dumneata? -Ce te interesează? Vreau să-l văd pe prietenul meu Ionuț. -E la dușuri. -Da? făcu el, atunci vreau să-l văd în pielea goală. Am aplecat capul ca și cum mă declaram învins și m-am făcut că mă dau la o parte făcându-i semn sa treacă. Mândru de victoria lui, Ciucă a făcut greșeala să-mi întoarcă spatele și atunci iute ca fulgerul l-am prins de ceafă cu mâna dreaptă și i-am tras un pumn cu stânga în moalele capului, care l-a pus în genunchi. Mi-am tras scaunul cu piciorul și m-am așezat confortabil, ținându-l în menghină. Ceilalți doi viteji s-au întors să caute ușa dar i-am oprit cu o singură vorbă. M-am întors către Ciucă care mirosea urât a țuică ordinară și l-am strâns tare de ceafă. -Mai Ciucă Măciucă, ciuca bătăilor, tu nu știi că nu e frumos să dai buzna peste oameni neinvitat? Unde sunt bunele tale maniere, educația și cei șapte ani de acasă? Adică pardon, fără asta că tu ești de la orfelinat. L-am strâns din nou, un pic mai tare. -Aoleu nene, mă doare, dă-mi drumul! L-am apăsat cu capul in jos. Măi Ciucă, tu știi cum vorbesc rațele? -Mac, mac, mac. Alta strânsoare. -Nu măi Ciucă, zi după mine: Mă căiesc! -Mă căiesc! L-am strâns iarăși. Nu măi, zi repede, repede! -Măcăiesc, măcăiesc, măcăiesc! L-am ridicat apăsându-l puternic cu degetele în spatele apofizelor mastoide. Ăsta e unul din cele mai dureroase locuri din organism. Auzisem la clasa de karate că presiunea aplicată asupra lor cu vârful degetelor doare ca o împunsătură de pumnal. Nu crezusem și l-am pus pe unchiul să mă strângă de ceafă cu degetele lui tari. Era perfect adevărat și te mai durea și la trei zile după aia. Ciucă a răcnit ca din gură de șarpe și când i-am dat drumul a căzut înapoi în genunchi. Ceilalți doi de-abia mai respirau. Am simțit mișcare în spatele meu și l-am văzut pe Ionuț, care înfășurat în jurul taliei cu prosopul ud se uita la noi cu gura căscată. M-am întors către prizonierul meu. -Uite ce se-întâmplă Ciucă-Măciucă i-am zis eu cu dispreț. Când ajungeți la bloc îi dai insigna lui Mihăiță-n foi de viță, ăsta de aici. Nu mai ești șef de dormitor, s-a înțeles? El preia șefia! -Dar... s-a bâlbâit Ciucă. -Ce? N-o sa fie de acord Țurcanu? Vrei să vorbesc eu personal cu el? Ciucă își frecă ceafa cu o expresie de durere pe față. -Nu șefu, nu trebuie sa faceți nimic. Îi dau insigna lui Mihăiță și gata. Vă rog să ne iertați. -Aha, ți-ai adus aminte de cei șapte ani de acasă, sau opt? Câți ani ai stat la orfelinat? -Zece ani, să trăiți! -Bine, sper că te-am învățat ceva în seara asta! -Da, șefu, mulțumesc. M-am îndreptat către al treilea, cel mai pricăjit. -Și tu ăstălalt, cum te cheamă? -Manole, să trăiți. -Meșteru Manole, tu ce-ai de spus? -Iertați-ne șefu că băutura ni s-a urcat la cap. O să fim mai cu grijă de azi înainte. -Bine măi, sunteți voi băieți buni, dar în burduf de câine. Vreau să vă văd la bibliotecă în fiecare zi, s-a înțeles? Care nu știe să citească vă pun învățător. E bine? Toți au dat din cap recunoscători. -Mihăiță, mâine te prezinți la mine cu lista celor analfabeți, s-a înțeles? Nu te prezinți, pierzi insigna! E clar? -Da, șefu! -Hai, lipsiți din ochii mei! Cei trei infractori s-au bulucit să iasă pe ușă afară iar Ionuț s-a apropiat de mine cu ochii mari. -Tu ce ai de spus? l-am repezit eu. -Doar că îmi pare rău că m-am purtat urât în seara asta. -Hai, îmbracă-te i-am spus eu îmbunat, și să mergem acasă. CINCI De data asta era rândul meu să mă duc la o întrunire aranjată de Marc. Ca să fie mai conspirativ îmi trimisese un mesaj cifrat: ITIPLACEFOTBALUL1OM, pe care cineva l-a strecurat sub farfuria mea la micul dejun. În traducere suna: -Ne vedem la banca de la terenul de fotbal la 10 dimineața. Marc. Când am sosit, el stătea deja în picioare lângă banca noastră. Mi-a dat mâna zicând: -Hai să ne plimbăm un pic! Am luat-o pe marginea pistei de alergare ignorând pe cei doi sau trei băgători de seamă cărora le venise așa deodată ideea să se plimbe și ei în urma noastră. -Felicitări pentru noua ta poziție, Marc! Ai crescut într-o zi cât alții într-un an! -Da, și am moștenit un cuib de viespi. Mulțumesc dar nu, mulțumesc. -Cel puțin nimeni nu te poate acuza de arivism. Gândește-te că vei avea urechea comandantului. -Da? și ce să fac cu ea ? Cred că e astupată cu ceară că n-aude nimica. -E mai ușor sa miști munții din loc decât sa-l faci pe Kneaz Farkaș să se implice personal în rezolvarea vre-unei probleme. -Bine ai venit în clubul nostru! -Cred că sau nu vrea sa mă audă sau e surd de-a binelea! -Ba aude foarte bine, dar numai ce-i convine. Numele medical al acestei deficiențe este hipoacuzie selectivă. -Ha, ha, ha! Mulțumesc pentru partea teoretică a lecției dar aș prefera niște indicații prețioase. -Pardon, mă crezi Geniul Carpaților? Ai acceptat poziția, ești Marcus Antonius! Beneficiile vin la pachet cu slujba. -Și maiorul? -Trage de timp și-și păzește pensia. Și tu vei face la fel peste patruzeci de ani. -Mă îndoiesc că voi mai fi pe aicea atunci, dar mai bine să ne preocupăm de problemele prezentului. Sunt blocat la mantinelă. Am întâmpinat o împotrivire dârză chiar din prima zi. Nici unul nu face ce le spun. Dau din cap și își văd de ale lor. Ciocan își ținea turma în ordine numai prin teroare. Mulți mai șchioapătă și acum datorita argumentelor contondente pe care le folosea el. Eu însă nu știu să folosesc violența. Marea majoritate nici nu au fortitudinea mentală necesară ca să asculte de glasul rațiunii și cred că venirea mea le-a adus libertate totală. -Da, libertatea anarhiei. Poate că ar trebui să-i lăsăm să arunce câteva cărămizi prin geamul comenduirii tocmai când Farkaș își bea tacticos cafeaua de dimineață. -Ca să aibă de ce să cheme trupele speciale ale Securității? Crezi că avem nevoie de militarizarea unității? Știi bine că orice act de răzvrătire înaintea marii sărbători de la 23 August ar fi considerat terorism contra statului. Vrei să vezi Jilava pe dinăuntru? -Ho, ho, ho, Marc, ține-ți caii; chiar te-au stresat băieții așa de tare încât să-ți pierzi simțul umorului? Crezi că eu nu vreau să merg în permisie? Desigur că nu e cazul. Dar există alternative. Marc se opri din mers. -Aștept cu interes! -Gândește-te! Cum ți se poate opune ție, unui intelectual, un grup de 100 sau 120 de juvenili ignoranți si needucați, la limita analfabetismului și care funcționează doar prin instinct de turmă, bazat pe satisfacerea nevoilor elementare? -116. -Corect, dar ce-i unește? Marc se bătu cu palma peste frunte. -Sunt organizați! -Exact, Marc, sunt mândru de tine! -Deci, tot ce am de făcut este să elimin organizatorii. -Asta ar fi un pic cam prea radical. Gen Stalin. Mai degrabă încearcă să-i reeduci! -Bineînțeles! M-am exprimat greșit. Trebuie să identific capii rezistenței și să le aduc lumina cea adevărată. -Mai degrabă să le faci o ofertă pe care să nu poată s-o refuze! -Perfect Don Corleone, dar cum? -Marc, ai auzit vreodată de banda celor patru radicali? -Da! Nu erau ăștia trei membri de frunte ai CC al Partidului Comunist Chinez care împreună cu nevasta lui Mao au fost eliminați după ce tartorul Revoluției Culturale și-a dat obștescul sfârșit? -Ești perfect informat. Radio Europa Liberă? -Nu, Vocea Americii. Apropos știi cum răspunde un securist la urarea tradițională ”Hristos a înviat!”? -Am fost informat! -Vocea Americii? -Nu, Europa Liberă! Am râs amândoi un timp și apoi m-a întrebat: -De ce banda celor patru radicali? -Ai auzit de clubul celor patru cai? -Nu. -Cred că e cazul să-ți diversifici sursele de informație. Maria are limitele ei. -OK, sunt numai urechi. -Am să-ți spun numele celor patru cai dar cred că ar fi bine să stai jos. Marc dădu din mână nerăbdător. -Mă ții pe jăratec! -Țin-te bine! Numele lor este Albu, Suru, Murgu și Rotaru! Lui Marc îi căzu fața. -Dar ăștia sunt toți în blocul meu! -Aha! Momentul adevărului! Ei bine, ei sunt organizatorii rezistenței. De necrezut, dar acești membri ai hergheliei și-au recunoscut afiliația de nume cabaline și s-au raliat în jurul ei ca valahii în jurul pajurii cu crucea-n cioc. E un fel de societate secretă a analfabeților, dar cu reguli și jurământ secret ca al masonilor. -M-ai lăsat mască! De unde știi toate astea? -Simplă deducție logică dragul meu Watson! Acum știi ce ai de făcut? -Dragă Sherlock, îmi vine să te iau în brațe și să te pup! -Nu te-aș sfătui! -Perfect! Am să-i convoc și am să discut cu ei. Dar ce ofertă aș putea să le fac? -Foarte simplu. Ori se potolesc, ori le faci cunoștință cu Ze Enforcer! -Ha, ha , ha! Genial! Toți au aflat cum l-ai demolat pe Ciucă Măciucă și le-a intrat frica-n oase. -Și judecând după numărul băgătorilor de seamă care ne urmăresc acum, vor trage concluzia că aranjamentele au fost deja făcute! -Ha, ha, ha! Știi ce-l întreabă barmanul pe calul care intră în barul lui și se așază trist la tejghea? -Nu. -Prietene, de ce faci fața asta lungă? -Ha, ha, ha! Uită-te bine la fețele cailor tăi după ce le pui cărțile pe masă! -Apropos de baruri, să știi că petrecerea mea a fost un succes. Mi-au băut toată băutura și mi-au descoperit și rezervele. -Aha, s-a dus ”La Reserva del Dueño”! Marc se uită la mine contrariat. -Este numele dat de mexicani unei sticle de Tequilla scumpe și greu de obținut. ”Rezerva Stăpânului”. -Tot respectul, Enforcer! Ești un poliglot! -Judecând după miasma emanată de Ciucă, tequila ta nu era din agave ci din prune stricate. -Ce să fac, atât m-a dus portofelul, dar apropos de Ciucă, băiatul tău s-a întreținut o mulțime cu el. Păreau chiar ca doi prieteni intimi. -Asta explică de ce a venit peste noi la baie ca să-l vadă pe Ionuț gol. N-am stat să-i explic că ăsta e privilegiul meu. -Da, bietul Ciucă și acum se mai ține de ceafă. Zici că are testicolis. -Torticolis, și ăsta e rezultatul reeducației primite de la mine. -N-ai să crezi, dar l-am văzut la bibliotecă cu trei cărți pe masă în fața lui. Se pare că reeducația funcționează. -Da, și eu am primit de la Mihăiță-n foi de viță lista cu numele analfabeților. N-ai vrea tu să le faci introducerea la operele lui Eminescu si Arghezi? -Cățeluș cu părul creț? Cred că e prea avansat pentru ei! -Nu, pe asta cu fură rața din coteț o știu ei de la grădiniță dar poate începi cu alfabetul. -Grajdurile lui Augias! Cine crezi tu că sunt eu? Hercules? -Vad că ești expert în mitologia greacă, dar ai auzit de Socrates? -Căruia îi plăceau băieții și a sfârșit-o otrăvit? -Exact, dar a fost și cel mai mare educator al Greciei antice. Generații întregi l-au admirat. Gândește-te cum vei pleca tu de aici cu titlul de profesor emerit și dragostea tuturor borfașilor! -Cât despre dragoste, prefer femeile, dar poate că ce spui tu are un merit. Marcus Antonius Praefectus Maximus! Sună bine! -OK, deci îți voi organiza școala; cei patru cai vor fi diriginți de clasă iar tu vei fi director. Nu lăsa titlurile goale să ți se suie la cap! Eu voi acționa discret și voi veni în inspecție din când în când. -Și conducerea? -Herr Farkaș va fi mai mult decât fericit să-și dea apostila și să se împăuneze cu meritele reeducării prizonierilor lui, iar răsplata noastră va fi în ceruri. -Amin! Pot să-l înrolez și pe Ionuț? -Ionuț era deja în clasa a noua și studia clasicii literaturii Române când și-a schimbat domiciliul, dar ți-l împrumut ca profesor auxiliar. Cu condiția să ai un ochi pe el. -Care? Stângul sau dreptul? -Cel cu care-l vezi dacă se abate de la calea cea dreaptă. -S-a făcut! ȘASE Tocmai ațipisem și mă scufundam în lumea somnului când, bătând din aripi s-a așezat pe nasul meu un fluture albastru strălucitor, ca din jungla amazoniană, cu corpul și marginile aripilor galbene. Am dat cu mâna de câteva ori ca să-l gonesc, dar el revenea mereu cu încăpățânare pe nasul meu. M-a trecut un strănut puternic și am deschis ochii. Marieta gol-goluță, era întinsă lângă mine cu sânii ei generoși răspândiți peste pieptul meu și mă gâdila pe nas cu un puf de gâscă care scăpase dintr-o pernă în timpul hârjonirilor noastre. Se uita la mine amuzată cu ochii ei frumoși albaștri și râdea în hohote așa de tare că părul lung și blond îi sălta pe umeri. Acum un an, după ce-i făcusem o curte asiduă și începusem să ne vedem, toți băieții mă invidiau pentru ea și mă întrebau unde am găsit nordica asta superbă. Avusesem într-adevăr un noroc nebun s-o găsesc și ea să mă iubească. Eram mort după ea. -Marius, prostuțule făcu ea, cred că-ți priește pușcăria pentru că performanța ta s-a dublat în calitate! - Dar nici tu n-ai fost mai prejos, i-am zis eu. Uită-te numai în ce hal m-ai adus! Eram amândoi epuizați și transpirați după ce ne bucurasem de cea mai bună partidă de amor pe care-o avusesem vreodată. Marieta mă așteptase la tren la cofetăria gării și la cinci minute după ce unchiul care ne luase pe toți cu mașina de la peron ne depusese la scara blocului, eram deja în pat sărutându-ne înfocat. Dacă ai fi fost la fel de stătută ca mine, ai fi înțeles de ce am performat peste așteptările tale. Mi-ai lipsit! -N-ai fost tentat să te consolezi cu vre-un băiețel? -Nu-mi spune asta nici în glumă! În primul rând știi din experiența ta personală că-mi plac numai femeile adică tu și nu băieții, și în al doilea rând s-ar fi aflat imediat și mi-aș fi pierdut orice autoritate. Ca să nu mai vorbesc de ce ar fi zis unchiul când ar fi auzit. Dar tu mi-ai fost credincioasă? -Nici n-ai idee câți fanți de Râmnic mă urmăresc, dar eu numai la tine mă gândesc. De trei luni nu mai știu decât de serviciu și de casă. -Te iubesc, Marieta și de îndată ce ies de acolo vreau să mă însor cu tine! Marieta se repezi pe mine -Hai să ne iubim! -Marieto, ești zăludă? Nu mai am nici un pic de ură în mine! Marieta își aduse aminte de bancul cu ura și începu să râdă. - Stai Marius să-ți spun și eu una! Tu știi ce-i spune nevasta, soțului în timpul actului sexual? -Nu. -Traianeeee, iar trebuie să zugrăvim tavanul! -Ha, ha, ha, ai dreptate, ar fi mai bine să zugrăvesc casa înainte să ne căsătorim. După ce ne-am mai hârjonit un pic, Marieta mă întrebă un pic mai serioasă: -Măi Marius, ce e cu copilul ăla, Ionuț? -Ce să fie? -Cât am fost în mașina unchiului tău, el numai la tine se uita. Te sorbea din ochi. Te adoră. Părea ca un pui de rață pe care l-am văzut la televizor care se ține după o pisică pentru că crede că e mămica lui. -Practic l-am salvat de la moarte. Un băiat frumușel și fără apărare ca el, ar fi fost distrus repede în locul ăla. Nu e o tabără de vacanță. Ai fi citit despre el la ziar ca s-a spânzurat, nimeni nu știe de ce. -Și ce ai făcut pentru el? -Am făcut ceea ce nu aș fi făcut pentru nimeni. L-am luat sub protecția mea. Ți-am scris ca am reușit sa stau singur într-o cameră de două paturi? Ei bine, l-am luat la mine! I-am povestit pe scurt trista istorie a lui Ionuț și Marieta m-a îmbrățișat drăgăstoasă: -Marius, ești un înger! -Un înger care locuiește in iad! Am vorbit cu unchiul și poate se implică și el un pic, să-l ajute. Judecătoarea era mânjită iar avocatul lui nici măcar n-a pus întrebarea cea mai evidentă: ”Dacă a fost o tentativă de omor, ce căuta puradelul în patul lui Ionuț când el era bolnav?” -Și unde e acum? -Unchiul l-a dus la stația de autobuz ca să se vadă cu fratele lui, Vasile care a venit și el astăzi de la Moldova. Va fi o întrunire foarte impresionantă, cu multe lacrimi. L-am invitat pe Ionuț să vină la noi diseară. N-are unde să doarmă. -Poate să doarmă aici. Am să-i dau una din pijamalele tale. Trebuie să gătesc ceva. Sărăcuțul de el trebuie să fie flămând. Du-te să faci niște cumpărături! -Unde să mă duc? Azi e 23 August și alimentarele sunt toate închise, dar uită-te ce e prin frigider. Marieta s-a dat jos din pat în pielea goală și s-a dus la frigider. A deschis ușa și am auzit-o exclamând: -Marius aici e jumătate din Gospodăria de Partid! M-am repezit și eu până acolo. Într-adevăr frigiderul era tixit. -Ura! Suntem salvați! Și mie mi-e o foame de lup! Am luat-o în brațe și am început amândoi goi-goluți să ne învârtim prin bucătărie râzând. Marieta a amețit prima. -Marius, zăpăcitule, dă-mi drumul că trebuie să mă apuc de treabă. După ce a inspectat iar frigiderul cu gândul la cină, Marieta ca o nevastă conștiincioasă a început să-și facă planuri. -Am să fac zece șnițele de pui, friptură de porc, cartofi prăjiți, frigănele și plăcintă cu mere. Sunt vre-o zece sticle de bere și două de vin. Pentru aperitiv avem pâine albă, salam, șuncă de Praga și cașcaval tăiat felii. Ce mai încolo-încoace putem să tragem o petrecere de zece persoane! -Perfect, și dacă din ce rămâne ne faci tu și niște sendvișuri, putem să le luăm cu noi mâine. Restul te rog să le iei la tine acasă. Ai cheia și poți să vii când vrei, dar nu uita că cuibușorul nostru de nebunii e numai pentru noi doi. -Bineînțeles. Cum crezi că ar putea cineva să intre aici când trebuie să treacă prin fața ușii mereu întredeschise a lui nea Gică, pensionarul de la parter? Cred că are fir direct cu colonelul, nu crezi? -Ha, ha, ha! Așa e! Intuiția ta feminină nu dă greș niciodată! Dar înainte de a te apuca de gătit, hai vino un pic înapoi în pat, pentru că prietenul tău s-a trezit și avem treabă. Pe la șapte seara au sosit Ionuț și fratele lui, Vasile pe care unchiul îi adusese cu mașina de la Măldărești unde fuseseră să vadă culele. Erau vizibil impresionați de bunătatea lui și vorbeau despre el ca despre Dumnezeu. Ascultase cu atenție istoria pătimirilor lui Ionuț și le promisese că va face tot posibilul ca erorile judiciare din acest caz să fie investigate de autoritățile competente. Ne-am așezat cu toții la masă și ne-am înfruptat din bucatele de la Gospodăria de Partid. Vasile ne povestea despre cei patru băieți ai săi și despre copilăria lui Ionuț. -E mezinul familiei; el e cel mai mic din șapte frați și toți îl iubim ca pe ochii din cap. Suntem din Bosanci, un sat la câțiva kilometri de Suceava. Tata a murit acum doi ani și dacă Ionut pățește ceva, biata mama va muri și ea de durere. Sa vă țină Dumnezeu în grija lui domnule Marius pentru că v-ați făcut milă de el și l-ați ocrotit! Ionut, vizibil jenat de poveștile lui Vasile, ciugulea câte un pic din mâncare și mă fixa cu ochii. -Domnu Vasile, i-am zis eu, să înțeleg că în familia dumneavoastră se nasc numai băieți? Vasile râse voios: -Aveți dreptate Domnu Gavrilă, ne-am dorit foarte mult o fetiță și nevastă mea e iarăși însărcinată. Poate o să avem avem noroc de data asta. La opt și jumătate Vasile a plecat la gară ca să prindă ultimul tren de București, iar noi am strâns masa și ne-am pregătit de culcare. Marieta se tot ținea mereu după Ionuț ca o mămică, având grijă să nu-i lipsească nimic, iar el se uita mereu la mine cu ochișorii lui iubitori, ca și când mi-ar fi cerut aprobarea. După ce ea l-a trimis la duș, ne-am sfătuit și am decis să-l punem la culcare pe sofa. M-a trezit mirosul cafelei. Cafea adevărată de Brazilia. Marieta era complet îmbrăcată și turna cafeaua in cești. Pe perna din mijloc era un bilet scris de mână cu stângăcie: Am plecat la gară! Ne-am băut cafelele la masă. Marieta era foarte serioasă. -Marius, trebuie să vorbim despre Ionuț. Ceva nu e în regulă cu băiatul ăsta. Abia a mâncat, nu a băut nimic și tot timpul era cu ochii pe tine. E prea atașat de tine și asta nu e ceva natural. De ce? I-ai promis ceva, ați făcut ceva împreună? N-are ochi decât pentru tine! N-am văzut încă pe nimeni care să iubească atât de profund pe cineva. Nici eu nu știu dacă voi putea vreodată să te iubesc cum te iubește el! Ce puteam să-i răspund? -Nu i-am oferit nimic, decât un pat în camera mea pentru ca să-l scot din pericol. E foarte fragil și e în mare primejdie. Îl supraveghez de la distanță, dar nu-i fac nici un fel de favor pentru că toți sunt cu ochii pe mine și s-ar interpreta imediat. Din cauza asta am și lansat zvonul că suntem veri. Marieta s-a uitat direct în ochii mei și m-a întrebat: -Îl iubești? Da, dar ca un frate mai mare. Ea s-a uitat la mine pătrunzător și mi-a zis: -Sper să nu ajungem într-o zi până acolo când va trebui să alegi intre mine și el! ȘAPTE Cât a durat călătoria noastră de două ore și jumătate cu trenul de la Rm. Vâlcea la gara Mioveni, Ionuț a stat chircit într-un colț al compartimentului, morocănos, cu brațele încrucișate, privind înainte. Nici pe drumul lung pe jos până la poarta penitenciarului nu mi-a adresat vre-un cuvânt. Răspundea monosilabic la întrebările mele și am decis să-l las în apele lui. Am sosit în campus la 2:45, cu cinsprezece minute înainte de expirarea termenului și Ionuț s-a îndreptat direct către dormitor și s-a întins în patul lui cu ochii închiși. Eu am despachetat și m-am dus la comenduire ca să văd dacă n-aveam vre-un mesaj. Nu aveam. Pe drumul de întoarcere am dat nas în nas cu Marc. -Hallo, Mister Gavrilă, nais miting iu! -Hai, Marc. Văd că ai început să tocești din cartea lui Leon Levitzki ”Învățați Engleza fără Profesor”. Ți-a recomandat-o Măciucă? -Of corz! A răsfoit prin ea și n-a putut să găsească cuvântul Enforcer. -E slang american. Levitzki a fost educat în British English. Evreu, dar cu lustru. -Iar mă dai gata cu cosmopolitismul! -Mai bine spune-mi cum ți-ai petrecut marea sărbătoare. Hai să stăm jos! Ne-am așezat pe banca din fața oficiului poștal. -La televizor ca babele. Adică înconjurat de discipolii mei care au urmărit manifestația populară cu mult interes. Dădusem sonorul la maximum și unii chiar au sărit de pe scaune când Mig-urile 15 au trecut în zbor pe deasupra tribunei oficiale. După ce au văzut coloanele de blindate, majoritatea au decis că vor și ei în armată, ca să se plimbe cu tancul. La manifestația oamenilor muncii s-au plictisit și au ieșit la o țigară. La masă au primit o porție extra de crenvurști și câte o sticlă de bere caldă ca să simtă că e sărbătoare. Cum a fost revederea cu prietena ta? -Cea mai buna partidă de sex pe care am avut-o vreodată, urmată de alte trei reprize. Prin grija unchiului, cina a fost superbă. Păcat că n-ai putut fi și tu acolo. Marc se dădu mai aproape de mine mirosind aerul cu nările ridicate. -Mm..delicios parfum! Franțuzesc. Și foarte scump. Lasă-mă sa mă gândesc. Îl știu! Fidji! Creația parfumierului francez Guy Leroche din 1966, făcută cu gândul la insulele Fiji și la parfumurile florilor de acolo. Superb! -Corect Marc! I-am dat Marietei cadou un flacon de parfum Fidji, anul ăsta de ziua ei. -Și cum arată fata? Blondă, cu ochi albaștri și cu sânii mari? -Marc, tu chiar vrei să mă agasezi? -Ce pot să fac? Visez și eu cu ochii deschiși. -Mai bine preocupă-te s-o găsești pe Cleopatra. O cunosc. E o grecoaică din Egipt cu piele măslinie, păr și ochi negri și un nas cam măricel. Expertă în sexul cu generali romani. Marc oftă și dădu din mână. -Și Ionuț? -S-a văzut cu fratele lui, Vasile. Unchiul i-a luat la plimbare și le-a ascultat păsurile. Foarte amabil din partea lui. Nu mă așteptam. -Nu poți să mi-l împrumuți și mie un pic? -Pe Ionuț? -Nu, pe unchi. -Da ce, tu n-ai unchi? -Am, dar n-a mișcat nici un deget când m-au săltat. E drept că l-am curățat și pe el un pic de bani. Deformație profesională, admit; dar suntem rude și nu se făcea să-mi poarte pică. -Marc, viitorul tău e într-un loc numit Las Vegas! -Marius, tu chiar vrei sa mă agasezi? Îl visez zi și noapte! Am auzit că acolo cântă Elvis. -Cânta! A murit in 1977 de obezitate și droguri. Dar a fost un geniu al muzicii. Mulți cred că mai trăiește încă și unii chiar l-au și văzut la ferestrele Casei Albe. Câteodată este văzut și Kennedy. Există și fotografii. -Bancuri! Să trăiești in America și să fii atât de naiv! Incredibil! -Bineînțeles, dar mama proștilor e mereu gravidă. Și circulă prin toate țările. -Are pașaport internațional? -Bineînțeles! N-a fost și pe la tine pe acasă? -O fi fost, că frate-miu e cam plecat cu sorcova. Dar cum e cu barza chioară, a prins o slujbă în marina comercială. -N-aduce blugi de afară? -Sigur că aduce, dar are o rețea de distribuitori, beton. Toți din Constanța. Probabil că ei te-au dat în gât! Nu le place competiția. Am râs mânzește. -Da, știu, știu. Ca și statul. De-aia sunt hoții la pușcărie pentru că statul urăște competiția. -Ha, ha, ha! Bine zis! Cum te împaci cu Ionuț? V-am văzut la intrare și nu păreați în cei mai buni termeni. Credeam că o să vă țineți de mâna. -Marc! Trebuie să înțeleg că întâlnirea noastră nu a fost absolut întâmplătoare? -Nimic nu e întâmplător, dar cât ai fost tu plecat am preluat unele din funcțiile tale. Trebuie să învăț de la cei mai buni ca mine. -Ai de scris și tu note informative? -Nu, din fericire n-am fost cooptat încă. Nu prezint interes pentru cei care veghează la siguranța statului. M-am făcut că nu știu să scriu. -Ha, ha, very funny! Dacă vrei să ajungi la Vegas trebuie să-i convingi că nu cunoști nici limba română. -Asta va fi mai greu după ce m-ai promovat în funcția de director de școală. -Nu erai tu profesor de păcănele? -Nu, dar sunt profesor de poker și atunci poate o să mă trimită la cazinoul Sinaia. -Poate doar la mănăstire. Jocurile de noroc au fost interzise în 1948. -Mănăstire de măicuțe? -Nu-l mânia pe Dumnezeu! De călugări. Știi să faci mătănii? -Nu, dar știu să croșetez. Pot să fac dantele. M-a învățat mama când eram mic. -Atunci poate că locul tău e la Arta Populară secția de nevăzători. -Super! De aia se spune că în țara orbilor chiorul e rege! -Sper că n-ai să te apuci să-ți scoți un ochi doar ca să vezi dacă e proverbul e adevărat. -Nu, că-mi trebuie ca să-l supraveghez cu el pe Ionuț. Îmi iau în serios sarcina pe care mi-ai dat-o. -Apropos de Ionuț; trebuie să te las, că nu știu ce-i mai trece prin cap! -Pupă-l din partea mea! Am ridicat din umeri și am apucat să fac câțiva pași când Marc strigă in urma mea: - Marius, unde e Fiji? I-am strigat înapoi peste umăr: -Pune-l pe Ciucă să-ți aducă cartea de Geografie de la bibliotecă! Ionuț era în patul lui acolo unde-l lăsasem, și privea trist în tavan. -Baia e deschisă Ionut, i-am zis, du-te si fă-ți un duș fierbinte. -La ce să mă duc? Pot să mor și așa. -Ce vorbe sunt astea Ionuț? -Da, pe ea o iubești iar pe mine nu! -Măi Ionuț, tu ai cinci ani? Ești tare de cap? De câte ori să-ți spun că ea e prietena și viitoarea mea nevastă? Marieta te-a plăcut foarte mult iar tu ai fost urâcios cu ea tot timpul și n-aveai ochi decât pentru mine. Ea te-a citit imediat. Te porți ca o rățușcă care s-a atașat de o pisică pe care-o crede mămica ei. Asta poate fi caraghios când ești la grădiniță dar nu la șaisprezece ani. Ți-ai fixat afecțiunile pe mine, dar o să-ți treacă. Într-o zi o să râdem despre toate astea. El tăcea, uitându-se cu obstinație în sus, spre tavan. Marieta deja m-a întrebat și i-am spus că te iubesc ca pe un frate iar ea mi-a dat un ultimatum să aleg între tine și ea. Și tu nu ești mulțumit cu ceea ce ai? Nu știi cât de fragil ești? Dacă tu ai păți ceva aici, mama ta ar muri de durere. Nu ți-e milă de ea? Ionuț se îndoi din mijloc ca și când ar fi primit o lovitură sub centură și începu să plângă . Printre suspine mă tot întreba cu voce slabă: -De ce nu mă iubești? Am scos din piciorul noptierei ultimele doua diazepame. Ionuț le-a luat ascultător și după ce l-am băgat sub pătură a mai plâns liniștit un pic până ce a adormit. OPT Septembrie a dus primele burnițe și un vânt rece care cobora de la munte gonindu-i înăuntru pe băgătorii de seamă de la posturile lor din curte. Relația mea cu Ionuț se răcise considerabil. Vorbeam ziua fără să ne spunem nimic și seara fiecare se cuibărea în patul lui. Era amuzant să-l vezi cum se străduia să mă rănească. Știam că-i sângera sufletul după fiecare altercație dar făcea toate eforturile ca să-mi dea impresia că era stăpân pe situație și numai ochii îi trădau suferința autoimpusă. Eu îl tratam egal deși îmi lipsea purtarea lui veselă și afectuoasă, dar nici nu puteam să-l las să ne tragă în jos mai mult decât eram. Accesul meu la telefon era restrâns la ocazionalele convorbiri cu unchiul, dar eram în schimb angajat într-o intensă corespondență cu Marieta, care în final acceptase ideea că: unu, nu eram bisexual și doi, că în același timp nu puteam să-l abandonez pe Ionuț unei soarte crude. Nici nu puteam să fac altfel. N-aveam nici o alternativă. Dacă i-aș fi cerut comandantului să-l ia de la mine, tot castelul meu de cărți de joc s-ar fi prăbușit. La micul dejun am primit prin curier de la Marc o altă misivă cifrată care suna așa: NUNUMAICUPÎINE12M. M-am prezentat la ora prânzului la magazia de alimente care avea o sală dezafectată unde se ținea școala de alfabetizare. -Ce poetic, Marc, i-am zis eu după ce ne-am strâns mâna, citezi din Evanghelie? Vrei să începi și un curs de religie? -Nu, a zis el cu un rânjet până la urechi, asta ar fi prea mult, că și așa de-abia îi mai țin pe băieți la cursul de alfabetizare. A trebuit sa învățăm alfabetul muzical: ”Abece de e ef ghe, nimeni ca tine nu e! Haș i je ka le me ne, la reeducație! Am bătut din palme. -Bravo Mozart, poate că în curând vom avea și un cor al juvenililor care să interpreteze faimoasa arie a sclavilor evrei din Nabucco de Verdi. Sau măcar ultima parte din Mizerabilii de Victor Hugo. -Ha, ha, ha! Mă supraestimezi. Educația mea muzicală s-a oprit în clasa a treia, după ce am fost pus să interpretez Imnul Republicii la muzicuță. -Ai cântat fals? -Da, și a ieșit ceva ca ”Trăiască Regele”. -Ce hazliu! Am o veste proastă pentru tine. Kneaz Farkaș a decretat că având în vedere aptitudinile tale de educator vei fi numit temporar ca organizator al orei de Educație Politică. -Aoleu, asta nu-i de bine! Am învățat de mult că nici o sarcină trasată de sus nu e temporară ci devine permanentă de îndată ce e implementată. La facultate eu n-am stat niciodată la învățământul politic. Aveam nota cinci la Socialism Științific. Și acum trebuie să studiez clasicii marxism-leninismului? Mai bine mor! -Văd că din nou va trebui să-ți salvez viața. Țin prea mult la tine ca să te las să mori. Problema ta e ușor de fixat. -Marius, dragă Marius, știu că nu mă lași să te pup, dar pot să cad în genunchi și să-ți pup mâna? -Da’ ce e mâna mea? Moaștele sfintei Paraschiva? Și dacă te lași în genunchi în fața mea va trebui să te înnobilez și n-am sabia la mine. -Nu-ți râde de mine! Ai într-adevăr o soluție? -Gândește-te. Dacă maiorul ar primi de la comitetul județean o înștiințare că învățământul politic trebuie organizat numai de un membru de partid cu școala politică la bază, altfel se consideră subminare a teoriei și practicii promovate de la cel mai înalt nivel de partid și de stat? Marc se bătu peste frunte: -Atunci Farcaș ar avea o epifanie la fel ca Pilat când evreii i-au strigat că nu e prieten Cezarului! -Exact, Marc! Și culmea, scrisoarea ar veni de la secretarul doi de la județ pe care-l cheamă... ține-te bine; Tiberiu Modrogan! -Te rog, lasă-mă sa te îmbrățișez! Am nevoie! -Marc, stai in banca ta! Am destule probleme cu Ionuț ca să mai fiu raportat că m-am încurcat și cu tine. -Ce vrea de fapt Ionuț de la tine? -Nu pot să-ți spun, sau poate că pot, dar va trebui să te împușc după aia! E suficient să-ți spun că m-a băgat în cofă cu Marieta, dar până la urmă a ieșit bine. -Bravo! Totul e bine când se sfârșește cu bine! -Încă n-am ajuns să vedem sfârșitul dar, apropos, l-ai văzut pe noul venit care a sosit ieri? -Da, un dur de la Ardeal. Un tip arătos și plin de el, un fel de Ion al Glanetașului care nu se dă înapoi de la nimic când e vorba să-și îndeplinească obiectivele. -Nu l-au plasat pe fosta ta poziție la Țurcanu? -Ba da, și Țurcanu e mort de frică că ăsta ar putea să-l submineze ca să-i ia cașcavalul. Camera de două paturi, urechea lui Farcaș, etc. -N-ar fi imposibil să se întâmple. De cele mai multe ori de ce ți-e frică nu scapi. -Mi-ar părea și mie rău pentru el; una peste alta e băiat salon. -Marc, tu știi care-i diferența dintre noi și Japonezi? -Afară de faptul că ei au ochi oblici și pielea galbenă? -Nu, ăia sunt Chinezii, dar din punct de vedere al managementului. -Nici o idee! -Dacă la ei cineva face bubu, toată lumea se adună și se pune o singură întrebare: ”Cum o fixăm?” -Și vinovatul? -Se prezintă imediat, își cere scuze aplecat până la pământ, cu umilință maximă după care e izolat într-un birou micuț și fără ferestre. Dar dacă la noi cineva face bubu, se face ședință și se pune ce întrebare? -Cine-i vinovatul? -Exact, Marc! De aceea tot ce are de făcut al Glanetașului e să-i creeze lui Țurcanu o problemă și după aia să se ridice la ședință și să pună întrebarea. -Marius, ești un izvor de înțelepciune! -Mai bine de înțelepciune decât de horum harum. Marc făcu ochii mari -Cum? -Ești profesor de Româna și nu știi celebrul vers Eminescian din Scrisoarea a Doua, cel mai obscur din toata literatura Română? -Hai că m-ai dat gata! -Dă-mi voie să te reeduc. El sună: ”Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum harum, Câștigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum” -N-am înțeles nimic! -Din cauză că ai dormit la ora de Latină. -Da, dar ce latină de baltă am făcut noi la Iulia Hașdeu! ”In patria nostra multe silve sunt”. Nici acum nu știu ce înseamnă. -Ceva cu patria și pădurile. Eminescu a studiat însă Latina la Viena și avea de învățat de la bătrânii lui dascăli declinarea pronumelor. Ei tot le recitau cu murmurele lor blânde dar el era mai mult preocupat să se gândească la misterioasa lui Clotildă. ”Și pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă Către o trandafirie și sălbatică Clotildă.” -Și nervum... cum ii zice...? -Da, nervum rerum gerendarum e elementul care pune în mișcare toate lucrurile. Care este acela? -Banii? -Excelent dragă Marc. L-ai bătut pe Perpessicius! -Cine mai e și ăla? -Nu contează, dar ai să înțelegi totul dacă-ți aduci aminte ce-i spune Hamlet prietenului lui, Horațiu în actul I. -Hmm, citez din memorie: ”Mai multe-s pe pământ și-n cer Horațiu decât cele cuprinse-n a ta filozofie”. -Bravo, Marc! În aceasta frază se cuprinde toată înțelepciunea! Amintește-ți numai că atunci când înțelegerea ta nu vrea sa accepte ceva drept adevăr, nu înseamnă că nu e adevărat ci doar că înțelegerea ta și-a găsit limitele! -Ce bine le zici tu bibicule, mai rar cineva! -Bravos, eu te școlesc și tu mă bagi în Caragiale! Dar apropos, cum se descurcă Ionuț cu elevii? -Super! Are o memorie de elefant! Le povestește din memorie operele lui Creangă. Nu prea le-a plăcut Poveste: Prostia Omenească pentru că unii se recunoșteau în ea, dar când au ajuns la Harap Alb și calul care mânca jeratec, Ionuț i-a captivat pe toți. Acum sunt la Amintiri din Copilărie. Ce-l iubeau înainte, dar acum sunt topiți după el. -Bravo, are nevoie de fani ca să-și mai întărească imaginea despre sine. Tu doar ține ochiul tău magic pe el și încurajează-l! -Văzut și făcut tovarășu inspector! NOUĂ L-am văzut de departe pe Țurcanu care era la poarta pușcăriei și se plimba în sus și-n jos ca un leu în cușcă. Fostul șef al lui Marc era un machedon de la Babadag, scund și cu ceafa groasă, nepot al clanului Becali, magnații urdei și regii brânzei, care aveau nenumărate stâne de oi pe teritoriul Dobrogei. Se afla la Colibași pentru speculă cu produse lactate. Când ne-a zărit, Țurcanu ne-a făcut un semn discret și a intrat în ghereta portarului, care la acea oră era goală. Ghereta era construită în formă de cub, surprinzător de spațioasă pe dinăuntru, și avea o bancă care înconjura trei dintre pereții interiori. Locul perfect pentru o întâlnire conspirativă. Ne-am așezat toți trei comod, față-n față și ne-am dat mâna. Țurcanu era jenat și părea că nu știa de unde să înceapă. Ca să spargă gheața Marc l-a întrebat -Ce mai faci Viorele? Cum ați ieșit la numărătoarea inventarului? Îmbărbătat, Țurcanu și-a dat drumul la voce. -Păi tocmai asta e Domnu Marc; că nu ne mai iese de loc! -Cum așa? -La pături mai e cum mai e, dar la cearșafuri nu ne ajungem de loc. Când le aduc de la spălătorie îmi lipsesc zece. Le-am înlocuit din rezerva de urgențe și la următoarea spălare lipseau cinsprezece. A ieșit cu bătaie între băieți ca să apuce unul. Pe urmă la prosoape aceeași poveste. Când să se ducă la baie nu și le găseau. Tot timpul e scandal. Le dispar ba țigările, ba cărțile de la bibliotecă, ba săpunul de acasă. -Nu ții inventarul sub cheie? -Ba da, cum să nu. Am lacăt pe ușa debaralei și numai eu am cheile. -Și noul venit e tot timpul sub ochii tăi? Țurcanu se uită la noi cu uimirea întipărită pe fața lui colțuroasă de cioban balcanic. -Cine, Joarză Ioan? Marc și cu mine ne-am uitat semnificativ unul la altul. -Ioan îl cheamă? -Da, de ce? -Nimic special. Știi tot timpul unde se află? -Da, e cu mine la toate acțiunile. Pare un pic cam încrezut dar e foarte amabil și săritor și vorbește frumos. Stă mereu pe lângă mine. -Se înțelege bine cu băieții? -Da, petrece tot timpul cu ei și le face tot felul de servicii. Numai din când in când se mai duce pe la bucătărie unde are niște prieteni. Tot din Ardeal. -Ai numele lor? -Da, e unul Jozsef Barta si altul László Csaky. -Secui? -Da, Barta de la Târgul Secuiesc și Csaky de la Miercurea Ciuc. -Și de ce se află aici? -Asta nu mai știu Domnu Marius. -Se pare ca ăștia trei îți cam tund blana, făcu Marc. Animat de idee, Țurcanu își trecu repede mâna prin părul cârlionțat ca și cum ar fi căutat o urmă de tunsoare și se uită la mine îngrijorat. -Vă rog mult pe dumneavoastră să mă ajutați Domnu Marius, făcu el; înțeleg că sunt lucrat. -Da, de cineva care vrea să-ți ia poziția. Pretextul va fi că nu ești în stare să ai grijă de inventar. -Bănuiam eu asta, dar chiar să-mi fure din lucruri? -Nici mie nu-mi plac hoții, am spus, așa că vom face tot ce vom putea pentru tine. -Dar oare cum sunt ei în stare să-mi intre în magazia închisă cu broască și cu lacăt? -Asta urmează să aflăm noi. -Mulțumesc Domnu Marius, și să știți că și familia mea va avea grijă de dumneavoastră. -În ce sens? -Să nu vă lipsească niciodată brânza din meniu! -Gata, ne-am procopsit făcu Marc după ce ne-am întors la școala de la magazie, problema brânzei e rezolvată. -Deci de unde vrei să apuci cealaltă problemă dragă Watson? -De la coana Maria, care trebuie să ne deschidă dosarele celor doi bozgorași. Pun pariu ca sunt borfași de profesie și dotați cu scule pentru desfacerea lacătelor. -Sau cu iarba fiarelor care deschide orice încuietoare. -Am senzația că ne va trebui iarăși aparatul cu blitz al comandantului. De data asta însă va trebui să ne facem rost de film. -Și asta repede până nu organizează Joarză a Glanetașului vre-o ședință de colectiv. Deci ăsta-i planul pentru mâine. Până atunci însă vreau sa te întreb ceva. -Shoot! -Marc, știi care-i diferența dintre capirinia si capoeira? -Am auzit de capirinia. Anul trecut în iulie eram pe plajă la Hotelul Amfiteatru de la Neptun. Locul colcăie de străinezi și plaja e îngrădită, dar m-a strecurat înăuntru cu ajutorul unui prieten de la pază cu condiția să-mi țin gura și să mă fac că sunt francez. Am împrumutat un prosop de plajă de la boxă când valetul nu era atent și după câteva căutări mi-am întins prosopul lângă o gagicuță de optsprezece ani din Bordeaux, pistruiată, cu un năsuc micuț și obraznic, care-mi făcea ochi dulci. Am pălăvrăgit un pic cu era și tocmai mă pregăteam să-i fredonez șlagărul internațional ”Vule vu cușe avec moa se soar?” când a venit barmanul să-l trezească pe taică-său care dormita alături intr-un șezlong. Babacul a luat paharul pe care i-l întindea barmanul și a sorbit din el cu poftă, după care cu o mină dezgustată l-a vărsat furios pe nisip și a început să-i frece ridichea lui ăla într-o franceză de mitralieră. Am prins numai cuvântul capirinia. Barmanul s-a repezit să plece și a venit înapoi cu o sticlă de rom cubanez de cea mai bună calitate dar n-a fost în stare să-l calmeze. Musiu Bordeaux i-o arăta cu degetul de parcă ar fi fost arma crimei și răcnea: -Me se ne caciasa! Me se ne caciasa! Mi-a părut rău de cocteilul care avea în el cuburi de gheață și felii de lămâie verde; trebuia să fi fost delicios. -Bordeaux avea dreptate. Capirinia e băutura națională a Braziliei și se face cu caciasa care e un alcool tare, distilat din sucul nefiert al trestiei de zahăr, în timp ce romul se face din molasa care rămâne după ce se extrage zahărul. Nu au același gust. La caciasa se adaugă zahăr fin, gheață, și suc și felii de lămâie verde care spre deosebire de lămâia normală se numește chaux în franceză și limoncello în italiană. -Da, și după ce că m-a lăsat cu gândul la superbul coctail mi-a stricat și romanța, pentru ca a luat-o pe fie-sa de mână și a plecat cu ea să se calmeze la ei în apartament. M-am uitat lung după ea și neavând ce face a trebuit să mă reprofilez pe nemțoaice dar cum eu nu știu germana... -Bietul de tine! -Merci pentru lecție; și cealaltă ce e? Tot o băutură? -Nu, este arta marțială braziliană numita capoeira care se pronunță capuera. A fost inventată de sclavii negri fugiți de pe plantațiile din Brazilia și e bazată pe un dans ritual din Angola. E o metoda de luptă cu mâinile goale care i-a ajutat să supraviețuiască în condițiile neiertătoare ale junglei braziliene și să înfrângă și poterele trimise pe urmele lor. Cu timpul au format adevărate așezări ca-n vestul sălbatic la care s-au adăugat alți sclavi fugiți, și albi care trăiau în afara legii. Cei care o practicau la oraș erau temuți și i-au introdus muzică și cântece pentru ca să se creadă că era un dans. -Ce țară fascinantă Brazilia! Și ce cafea bună vine de acolo! Dar e prea sălbatică. Vorbesc spaniola? -Nu, vorbesc portugheza pentru că le-a fost dată de Papa de la Roma printr-o greșeală de cartografie atunci când a împărțit lumea între Spania și Portugalia. Marc se uita la mine cu gura căscată. -Da! În anul 1493, la un an după ultima călătorie a lui Columb în America, Papa Borgia care era un spaniol din Valencia a tăiat pământul în două ca pe un măr de-a lungul unui meridian aflat la 100 de leghe vest de insulele Azore și tot ce era la est a fost declarat posesiune portugheză și ce era la vest, posesiune spaniolă. Regele Portugaliei însă n-a fost de acord, pentru că voia sa protejeze căile lor de comunicare cu India de-a lungul coastei africane și a cerut mutarea liniei cu 273 de leghe mai către vest. În felul asta a obținut Brazilia. -Cum așa? - Uită-te pe hartă! Nordul Braziliei iese în ocean ca un pinten și astfel era inclus în aria de dinăuntrul liniei de demarcație. -Ce tupeu la catolicii ăștia! Să-și împartă lumea între ei ca pe un măr ! Cine-a mai auzit? Și cum se joacă capuera? -E o combinație de dans, muzică, cântec și acrobație și are propria ei filozofie. Îi învață pe practicanți cum să se auto-disciplineze, să fie încrezători în puterile lor, să se mențină in formă și să se respecte pe sine înșiși. -Bine, și practic? Se începe cu poziția statică numita ginga, pronunțată jinga. Piciorul stâng pășește înainte, și dreptul rămâne înapoi. Brațul drept este ridicat protector în dreptul feței și imediat poziția picioarelor se schimbă, pășind paralel în poziția de bază, la o distanță intre ele mai mare decât lățimea umerilor. De aici dreptul pășește înainte, iar stângul rămâne înapoi, și brațul stâng se ridică protejând fața cu mâna. Această mișcare se repetă mereu încontinuu, ca un pas de dans. Din poziția de bază cu picioarele paralele, urmează lovitura cu piciorul la față care se numește meia lua frente sau semiluna frontală. Piciorul se ridică urmând un arc de cerc către față și după impact revine în poziția de bază. Manevra defensivă e o cădere controlată în care îți protejezi fața cu o mână și te lași în jos îndoind piciorul sprijinindu-te pe mâna cealaltă. Simultan întinzi piciorul liber și îl trimiți înapoi într-un arc de cerc care te întoarce cu 360 de grade în jur în poziția de bază. Sunt zeci si zeci de stanțe și 18 grade de ierarhie pentru practicanți. -Fascinant! Nu vrei să organizezi o școală de capuera? -Ba da, dar numai pentru câteva persoane selecte. -Va fi grozav pentru Ionuț ca să-și crească stima de sine și să învețe autodisciplina! -Exact Marc; pe tine te interesează? -Mănânci calule ovăz? Of corz! ZECE János Balint era un băiat înalt, cu alură sportivă, originar din Cluj, afabil și elegant îmbrăcat, cu trăsături regulate, și numai pomeții pronunțați ai obrajilor îi trădau originea etnică. Era oaspetele statului la Colibași în blocul nostru, pentru că rănise pe cineva important într-o bătaie la restaurant în urma unor insulte etnice. Ne respectam reciproc. El era un intelectual, expert în poezia lui Petőfi Sandor, vorbea perfect românește și îi plăceau glumele cu unguri. Ne-am strâns mâna și ne-am retras în colțul verde care dădea înspre pădurice. După ce ne-am așezat confortabil pe un trunchi de copac i-am spus: -János, am citit că Petőfi n-a murit în 1849 in bătălia de la Albești ci a fost capturat de trupele țarului și dus în Rusia. Ce frumos ar fi să se găsească poeziile scrise de el în captivitate! Ceva ca ”A înviat marea”. János a oftat. -Ce mare poet s-a pierdut! Sufletul lui se zbuciumă și acum pentru nația maghiară. Dar nu cred că e adevărat. E ca într-o poveste. Cine știe pe unde a pierit? Sărmanul n-a mai ajuns să fie îngropat în pământul pustei natale așa cum și-a dorit. E trist! Dar hai să ne mai descrețim frunțile un pic. Ai mai auzit vre-un banc cu unguri? -Cum să nu! Jancsik se duce la brutărie si zice: ”-Dai la mine două pâine.” Brutarul zice: „- Nu măi Jancsik, se spune dă-mi două pâini!” ”-A, bine atunci dai la mine două pâine!” -Ha, ha, ha! Stai să-ți spun și eu unul. György își serbează aniversarea căsătoriei. Toți băuseră bine și erau veseli și György se ridică în picioare ca să țină un toast. ”Draghii mei. Azi serbez trizeci di ani de când trăiesc cu nevasta ăst al meu.” Ion îi strigă de la colțul mesei: ”-Nu, măi György, se zice cu a mea!” György se scarpină-n cap. ”-Apăi cu a ta numai de vre-o zăce.” -Bună! Doi ciobani pășteau oile pe un deal și unul zice: ”-Măi Gyuri, vaca ta fumează?” ”-Da oari tu te-ai bolunzit mă Vasile? Cum să fumeze mă vaca?” ”-No, atunci săi mă că ți-o luat foc grajdul!” -Ha, ha, ha! Bune bancuri. Dar ia zi măi Marius care-i baiul? -Păi avem nevoie de un vorbitor al nobilei limbi a lui Petőfi. -Vrei să traducem ceva? -Nu, aș vrea să traducem pe cineva! -Știu că-ți place să vorbești cifrat dar asta sună ca o dandana sexuală. -Apreciez finețea expresiei și văd că ai citit ”D’ale Carnavalului” dar e vorba numai de o incursiune lingvistică. Îi cunoști pe Jozsef Barta zis Jósika și pe László Csaky zis Loczy? János se strâmbă cu dezgust. -Da, secui, nu-mi place de loc de ei. Sunt niște escroci. -Unul a spart casa preotului reformat de la Târgu Secuiesc și celălalt a jefuit Căminul Cultural din Miercurea Ciuc. Au intrat cu chei potrivite sau cu șperaclu. -Da, spărgători de meserie, iar acum cojesc cartofi la bucătărie. I-am povestit dilema lui Țurcanu. -Avem nevoie să știm ce plănuiesc. Ei vorbesc între ei fără teamă că cineva ar înțelege ce zic. Când te adresezi, te reped imediat cu un ”Nem tudom rumanom!” Poți să ne ajuți un pic cu partea lingvistică? -Da, cum de nu! Orice ajutor pentru o cauză bună. În spiritul lui Petőfi! -Mulțumesc. Și ce impresie ai tu despre ei? -Doi zeloți! La ei acasă dorm înfășurați în steagul Ungariei Mari. Csaky n-a furat nimic de la căminul cultural. Nici n-avea ce să fure. În schimb a făcut găuri în toți pereții cu dalta și ciocanul căutând comorile ascunse de străbunicul lui. Dar n-a găsit nimic. -Străbunicul? -Da, străbunicul lui din partea mamei a fost groful Átalfalvi Orbán care era și szolgabíró adică solgabirău de Csíkszereda, Miercurea Ciuc in Comitatul de Ciuc; Csík vármegye. Se zice că ar fi strâns averi colosale dar nu era prost să le îngroape în pereții conacului când s-a retras în Ungaria la 1918. -Și Barta? -El a intrat la preotul reformat duminică dimineața ca să fure singura copie a Bibliei Vizsoly numită și Biblia Károli care se află în Ardeal. Este o carte de o valoare inestimabilă, tipărită în 1589 după traducerea făcută de pastorul calvinist Gáspár Károli din orașul Göncz, fiind prima Biblie în limba maghiară. Traducerea Bibliei s-a făcut din versiunile în Latina Vulgata și Septuagint iar analiza lingvistică arată că la Vechiul Testament au lucrat cel puțin patru persoane, dar Evanghelia a fost tradusă exclusiv de Károli din Latină, folosind și texte din greacă și ebraică. Versiunea originală se păstrează în satul Vizsoly din Ungaria. Ceea ce nu știa Barta e că Biblia are 2,412 pagini, constă din trei volume legate în piele și cântărește mai mult de 8 kilograme. Cel mai prețios e volumul unu care include primele 28 de cărți din Vechiul Testament și care e împodobit cu stema și simbolurile Regatului Ungariei. Degeaba a scotocit el locuința pastorului până ce a fost prins de enoriași, deoarece cartea era ținută într-un seif în biserică, chiar sub altar. E atât de grea că nici n-ar fi putut s-o scoată din casă neobservat. Și pe urmă ce-ar fi putut să facă cu ea? S-o vândă la piață? -Da, se pare că cei doi borfași nu sunt nici prea deștepți. -Desigur! Și le place să se laude. N-o să fie prea greu să-i fac să vorbească. O să aflu unde-și țin ascunsă prada. -Bravo János, ești o bijuterie de băiat! Și pe deasupra și un adevărat intelectual. Vom fi în stare să susținem status quo fără să tulburăm apele! Iar cât despre Ioan al Glanetașului, compatriotul nostru, el va afla că intrigăria și fofilarea nu merg întotdeauna ci pot chiar să dea chix. Va trebui sa-l reeducăm ca să-i mai tăiem puțin din ambiție. -Cum îi ziceți voi lui Joarză? -Îți recomand să citești romanul ”Ion” de Liviu Rebreanu. Te va ajuta să-i înțelegi mai bine caracterul. În aceeași seară a avut loc deschiderea oficială a școlii de capuera. După ce au învățat bine ginga, cei trei elevi ai mei voiau imediat să treacă la lovitura semilunii, dar i-am pus să repete de mai multe ori eschiva. După asta ne-am împărțit in perechi: Marc si Ionuț care n-aveau probleme cu flexibilitatea făceau alternativ semiluna și eschiva în timp ce eu îl treinam pe Țurcanu care era ceva mai butucănos. Totul a mers bine până când Ionuț căruia-i plăcea grozav acest nou joc și era foarte nerăbdător, n-a mai așteptat ca Marc să intre complet în eschivă și a executat arcul de cerc, troznind-ul cu vârful piciorului peste brațul de apărare. Marc și-a pierdut echilibrul și s-a dat peste cap aterizând pe cotul stâng. Ionuț s-a repezit la el panicat că l-a omorât, dar Marc s-a ridicat iute de pe podea ținându-se de cot și i-a dat mâna în semn de împăcare. -Ce bine cu apărarea asta! zise Marc. Cred că dacă nu ridicam brațul, Ionuț îmi muta falca din loc. Și mie îmi cam sărise inima și am crezut pentru un moment că Marc își scrântise cotul. Ionuț era și el speriat dar bucuros că totul se sfârșise cu bine. Am intervenit cu fermitate. -Trebuie să avem în vedere potențialul letal al acestei arte marțiale, și securitatea fiecăruia trebuie să fie prima noastră prioritate. Acest incident trebuie să fie o chemare la vigilență pentru noi toți! Să facem acum o pauză pentru partea teoretică! -Trebuie să nu uităm că în capuera, flexibilitatea, iuțeala mișcării și chiar decepția numită malicia sunt mai importante decât forța musculară. Este mai important să scapi prin eschivă decât să încerci să blochezi un atac. Capoeriștii brazilieni sunt uimitori la capitolul ăsta. Ei trec la milimetru unul pe lângă altul purtând în mână lame de cuțit, dar chiar și fără asta, o lovitură în zonele vitale: capul, gâtul și plexul pot să fie mortale. Atât capuera cât și Karate sunt arte marțiale. Cu toate acestea sunt diferite ca noaptea cu ziua. Karate care înseamnă cu mâna goală a fost introdusă în Japonia de cei din clasa de jos cărora le era interzis sa aibă arme. Ea avea la origine o formă de Kung Fu numită cocorul alb, care își are originea în sudul Chinei. Practica e fundamentată pe ki hon care înseamnă baza. Cuprinde stanțe, lovituri cu mâna și cu piciorul și blocuri. Capuera e mai mult ca un dans sau joc decât luptă. Presupune istețime conștientă și abilitatea de a sesiza devreme pericolul și de a-l înfrunta cu calm și decepție. Capoeristul e tot timpul în mișcare, alternând poziția ginga astfel încât el să nu fie o țintă imobilă, ușor de lovit. Folosirea mișcărilor evazive îl face pe adversar să nu fie sigur când să atace iar mișcarea continuă cu întorsături și răsuciri îl pune în dificultate . Alternarea atacului cu apărarea și mobilitatea în mișcare, dau capoerei fluiditatea și impresia de coreografie. Karate poate de asemenea să fie mortală dar într-un mod diferit. Se bazează mai mult pe lovituri controlate cu mâna și cu piciorul și mai puțin pe mișcare dar folosește puterea minții, meditația și autodisciplina pentru a concentra toată forța într-o lovitură decisivă. S-au organizat multe meciuri între capoeriști și karatiști, dar nimeni n-a putut încă să dea un verdict și să spună dacă una e superioară celeilalte. Eu personal prefer capoeira pentru că e mai atletică și te ține tot timpul in mișcare. Cred că e de ajuns pentru astăzi! Data viitoare vom învăța alte mișcări. Pregătiți-vă să transpirați! Când m-am întors de la baie, Ionuț era tot acolo unde-l lăsasem, în mijlocul camerei, exersând cu entuziasm fluiditatea mișcării de ginga. Numai stingerea luminii la ora zece l-a silit să se ducă la culcare. UNSPREZECE Țurcanu s-a strecurat cu greutate printre cele două rânduri de mese de la cantină și când a ajuns la capătul meu de masă și-a luat locul pe care i-l rezervasem. Eram în seria a doua la prânz și toți cei care își luaseră deja mâncarea se înghesuiau pe bănci iar cei care nu apucaseră să se așeze se împingeau unul pe altul, cu tăvile in mâini, căutând un loc disponibil. -Ce mai faci Viorele, l-am întrebat. Ai mâncat deja? Țurcanu dădu din cap afirmativ. -Domnu Marius, făcu el cu grăbire, ați mai făcut ceva cu cazul meu? Sunt la capătul puterilor. Dacă nu le dau un răspuns acum, în seara asta, vor organiza un miting. Ce e de făcut? Sunt disperat! -Si Joarză ce are de zis? -S-a dat de partea lor și este printre cei care strigă cel mai tare. -Știi care este patul lui? -Sigur, este al doilea pe stânga după intrare. -Bine! Uite ce ai de făcut. Chiar acum după ce te întorci, îi chemi pe toți la o adunare fulger. Trebuie să i-o iei înainte lui Joarză. Le spui că mâine vor avea toate răspunsurile și vor afla tot ce s-a întâmplat. Dacă nu vor fi satisfăcuți, le promiți că mâine vei ceda poziția de capo celui pe care îl consideră ei cel mai capabil. Trebuie să fii foarte convingător și să nu te întinzi la vorbă. După ce le dai anunțul, te retragi. -Dar mâine mergem cu toții, cu tot blocul la cules de cartofi. -Exact! Joarză va crede că blufezi. Dar mâine vei avea dovada! Ai o pătură sau prosop de culoare roșie? -Da, de ce? -Mâine dimineață îi lași pe toți să se suie in autobuz și tu te întorci ca să faci o ultimă verificare și întinzi pătura pe patul lui Joarză, după care închizi ușa. -Și după aia? -De restul ne vom ocupa noi. -Bine Domnu Marius, mă las în grija dumneavoastră. Țurcanu a dat să se ridice și a făcut o grimasă de durere. -Vreau să vă rog să nu mai vin la lecția de capuera pentru un timp. Cred că am exagerat mișcarea si mi-am întins articulația șoldului. -Nici o problemă Viorele, poți să vii când vrei tu. Înainte de închiderea cantinei la ora două ne-am strecurat pe ușa din spate a magaziei, folosind cheia originală păstrată de Maria, secretara Comandantului în fișetul de chei. Cei doi bozgorași erau destul de ocupați cu strângerea veselei și rearanjarea meselor și băncilor din sala principală ca să mai treacă și pe la camera comorilor. Ce-i drept, trebuia să le recunoaștem meritele. Înăuntru sacii de cartofi, ceapă și fasole erau aliniați ca soldații la paradă, iar pungile de zahăr făină și orez, borcanele de murături și conservele de mazăre și roșii, erau aranjate meticulos pe rafturi și dădeau mai curând impresia unui magazin sătesc decât a unei magazii de alimente la pușcărie. Și, bineînțeles, la loc de onoare se afla o ladă mare de placaj în care se aflau împăturite frumos vre-o treizeci de cearșafuri albe, un teanc de fețe de pernă, unul de prosoape de baie și chiar și unul de izmene verzi, curate și călcate. Alături, într-o lădiță mai mică se aflau pachete de țigări, brichete, săpunuri fine și chiar și un ceas de mâna. În spatele lor, prins în ținte pe perete era întins un steag unguresc care avea pictat pe el stema țării secuilor. Le-am tras repede o poză și ne-am grăbit să ieșim și să ne întoarcem la intrarea principală, dar nu înainte de a lăsa la vedere un bilet pe care scria: SALUTĂRI DE LA ZE ENFORCER! După ce am ieșit afară, am așteptat un pic și am intrat înăuntru pe ușa din față tocmai la timp ca să-i surprindem pe cei doi eroi care veneau înapoi de la tezaurul lor din magazie, panicați și cu biletul meu în mâna. Nici n-au pășit bine înăuntru și Mark i-a orbit cu blitzul. László Csaky a făcut un pas spre noi și i-am zis ironic: - Szia Loczy! Hogy vagy? Beszélsz románul? Csaky s-a uitat la mine cu ură și a șuierat: -Büdös román! în timp ce se apleca să-și scoată șișul din teaca fixată în jurul gleznei. -Măi Loczy, i-am zis eu, ai grijă măi cum umbli cu cuțitele de la bucătărie că s-ar putea sa te rănești! Orbit de furie, Csaky s-a repezit la mine țintind cu briceagul direct în mijlocul abdomenului meu. Eram însă pregătit pentru el și aplecându-mă iute înainte l-am apucat de braț cu mâna stângă, și alunecând-o repede în jos i-am prins articulația mâinii intre degetul mare și cel mijlociu. El a încercat să împingă șișul înainte dar i-am împins mâna înafară și i-am aplicat un upercut sub bărbie cu dreapta care i-a dat capul înapoi. În același timp am răsucit strânsoarea, apăsând brusc lama cuțitului în jos cu antebrațul. Loczy a fost forțat să-i dea drumul și eu l-am prins iute de mâner, după care i-am dat un brânci în piept care l-a trimis la podea. În timpul ăsta, Barta, strigând: Véres román! s-a repezit la Marc, care din poziția de bază i-a servit o semilună în piept cu piciorul drept, făcând-l să se îndoaie din șale după care l-a pus în genunchi cu o lovitură bine plasată după ceafă. Am tras banca în fața lor și ne-am așezat pe ea. Marc le-a arătat camera și eu le-am spus apăsat: -Avem aici dovada nelegiuirilor voastre! Mâine vă veți afla în cătușe și pe șosea în autobuzul de Târgu Jiu! Acolo puteți să-i țineți companie lui Ciocan. Jósika și Loczy s-au uitat unul la altul îngroziți. -Ce credeați c-o să primiți pentru hoțiile voastre? Ce v-a promis Joarză că o să vă dea? Ignorând cotul pe care Loczy i-l înfigea în coaste, Barta răspunse cu voce joasă: -A zis că vorbești cu Comandant să ne lase acas de Crăciun. -De Crăciun veți fi la Târgu Jiu dacă nu faceți imediat ce vă spun! Csaky s-a uitat cu ură la mine și a șuierat printre dinți: -Și ce aceea? -Luați cele două lădițe și vă duceți cu ele la dormitorul lui Joarză. Patul lui e al doilea din stânga și e acoperit cu o pătură roșie. Le puneți pe patul lui și vă întoarceți la cantină. S-a înțeles? La ora cinci trebuie să mă prezint la comandatură. Trebuie să iau cu mine și camera de fotografiat? -Nem, nem, kérem nem! -Măi Loczy, ia zi tu după mine! Imádom Romániát! Lui Loczy i s-a congestionat fața și s-a uitat la mine cu o ură viscerală. Buzele îi tremurau dar nu era in stare să scoată nici un sunet. -Bine, Loczy, i-am zis, te iert de asta, că chiar dacă o spui tu și de zece ori, tot n-o crezi, dar pentru asta șișul se confiscă că oricum nu știi să umbli cu el. Dacă-ți trebuie, te duci la comandant să-l ceri înapoi. Va fi în seiful cu cheile de rezervă. Care e încuiat. Dacă-l găsesc deschis știu la cine să vin. Data viitoare vă iau și sculele! Hai, lipsiți din ochii mei! Cei doi bozgorași s-au adunat de pe jos și au intrat tiptil, tiptil înapoi în magazie. La șase a venit autobuzul de la câmp și toți juvenilii s-au dat jos cu larmă mare, cu Joarză sigur de victorie în fruntea lor și s-au îndreptat către dormitor. La urmă a coborât și Țurcanu, mergând încet și cu nasul in pământ. Se resemnase cu soarta lui. În dormitor era mare hărmălaie. Dar, dintr-odată s-a făcut liniște. Am intrat și noi ușor, ușor pe ușă și ne-am proțăpit într-un colț. Băieții stăteau în semicerc în jurul patului lui Joarză uitându-se fix la el, iar el pierdut printre ei, se uita cu gura căscată la cele două lădițe ca și cum ar fi fost picate din cer. Toată harababura arăta ca o scenă ruptă din filmul Agonie și Extaz. Încet, încet, cercul de fețe amenințătoare a început să se strângă în jurul lui Joarză iar el și-a pierdut cumpătul și împingându-se panicat printre cei din spatele lui, a zbughit-o pe ușă afară. Țurcanu se uita la noi din celălalt colț al camerei cu uimire și adorație de parcă am fi fost reîntruchiparea sfinților apostoli Petru și Pavel. I-am făcut un semn și el și-a revenit din stupoare și a preluat cu autoritate conducerea, cerând băieților să formeze un rând către spatele dormitorului și să se prezinte unul câte unul la el ca să-și recupereze posesiunile. Am ieșit amândoi discret afară și în timp ce mergeam Marc m-a întrebat: -Oare al cui să fi fost ceasul de mână? -Al lui Țurcanu, desigur. Nu l-ai văzut la mâna lui? E un ceas rusesc Raketa din 1968 sau 69 cu optsprezece rubine. Desigur, o bijuterie de familie. -Dar de când fac rușii ceasuri? -De când i-au luat la ei pe toți inginerii și tehnicienii nemți capturați în 1945. Dintr-odată au început sa facă automobile Pobeda, Moskvici și Ceaica, aparate de fotografiat Leica, Zorki, Zenit, Fed, ceasuri Sputnik, Raketa și Vostok pentru scafandri care sunt rezistente pana la 200 de metri adâncime și de asemenea, rachete spațiale și sateliți. Însă cel mai dorit ceas sovietic chiar și în ziua de azi este Șturmanskie, un ceas conceput în mod special pentru Iuri Gagarin in 1960. Apropos, știi de ce s-a antrenat Gagarin în cele mai grele condiții posibile și a trecut și toate testele necesare ca să zboare în spațiu? -Nu. -Ca să fie pentru 108 minute afară din Uniunea Sovietică! -Ha, ha, ha! -Da, și același ceas a fost purtat și de cosmonauta Valentina Tereșkova când a zburat trei zile în jurul Pământului în iunie 1963. -Dragă Sherlock, ești o enciclopedie ambulantă! Eu nici n-am văzut că Țurcanu purta ceas la mână darămite să-i mai știu și marca. -Asta pentru că n-ai spirit de observație, dragă Watson. Știi povestea cu spiritul de observație? -Nu. -La facultatea de Medicină în noul an de studiu, are loc prima lecție de anatomie pe cadavru. Asistentul, un distins profesor care avea papion la gât, și purta mustăți și barbișon pentru care era poreclit pe ascuns de studenți ”Al Țapone” îi întreabă pe boboci dacă știu care sunt condițiile esențiale pentru ca să fii un bun anatomist. Pentru că nimeni nu știa, el le spune că iți trebuie două calități: să ai spirit de observație și să nu-ți fie silă. De exemplu, zice el, ca să vă demonstrez că nu mi-e silă, am să-mi bag degetul în fundul cadavrului și după aceea mi-l bag in gură. Poate cineva să facă același lucru? Un student mai ambițios din primul rând, ca să-i arate că nu-i e silă se repede să facă și el la fel. Foarte bine domnule student, zice Al Țapone, ne-ai demonstrat la toți că nu ți-e silă dar n-ai spirit de observație pentru că n-ai văzut că eu am băgat degetul arătător, dar mi-am supt degetul mijlociu. -Ce scârbos! -Da, dar adevărat. Fără spirit de observație n-ai cum să câștigi la pocher dacă joci contra unor profesioniști. N-ai să-i vezi când își fac semne intre ei. Apropos, știi ce zi e astăzi? -Da, e Duminică. -Corect, dar ce zi din lună este? -Cred că e 23 Noiembrie. -Știi ce reprezintă această dată în fiecare an? -Nu. -Este ziua lui Fibonacci, celebrul matematician din Pisa care a introdus în Europa numeralele arabe. -De ce adică tocmai ziua asta? -Pentru că Noiembrie 23 care se poate scrie 1123 este începutul faimoasei secvențe a lui Fibonacci care apare în natură în modul în care sunt structurate cochiliile melcilor, coarnele berbecilor, frunzele ferigilor, spiralele uraganelor și ale galaxiilor și numărul de petale ale multor flori. -Eu în liceu eram bun la matematică dar n-am auzit de secvența asta. E complicată? -Nu, e foarte simplă, e o adunare în care se folosesc cifre arabe, adică atunci când aduni cifra rezultată din adunarea primelor două cifre la cifra anterioară ei, rezultă o secvență crescătoare: 1+1=2; 2+1=3; 3+2=5 și așa mai departe la 8, 13, 21, 34, 55, etc. -Și cum a descoperit-o? -Leonardo Bonacci, cunoscut mai târziu ca Fibonacci adică fiul lui Bonacci a călătorit în nordul Africii pe la 1200 cu tatăl său Guglielmo care era un negustor din Pisa. El a venit în contact cu modul în care arabii țineau socotelile, folosind aritmetica cu cifre inventate de hinduși. Fibonacci a renunțat la greoaiele numerale romane și a demonstrat în Cartea sa ”Liber Abaci” sau Cartea Calculelor cum numeralele arabe inclusiv zero puteau fi folosite în comerț, pentru contabilitate și operații bancare, și de asemeni în calcule complicate incluzând fracțiile și numerele prime. El a devenit imediat celebru și fost invitat să prezinte metoda sa la curtea împăratului german Frederic al doilea de Hohenstaufen, care era patron al artelor și științei și care vorbea șase limbi, inclusiv greaca și araba. Un curtean numit Ioan din Palermo care era arab convertit și cunoștea numeralele, i-a dat mai multe probleme matematice, pe care Fibonacci le-a rezolvat într-un mod strălucit. Mai târziu, Consiliul Republicii Pisa i-a conferit un salariu pe viață și onoruri pentru meritele lui în educarea cetățenilor. În timp ce vorbeam cu Marc, l-am remarcat pe János care se apropia de noi din sens opus. Când a ajuns în dreptul nostru ne-am oprit ca să dăm mâna și ne-a întrebat ce s-a mai întâmplat cu Joarză. -Țurcanu și-a recuperat posesiunile iar Joarză e fugar. Cred că e ascuns undeva pe după vre-un tufiș și tremură de frică. Potera e pe urmele lui. -Ha, iar secuii mei s-au cumințit și stau în banca lor. Nici usturoi n-au mâncat nici gura nu le miroase. -Felicitări János, vorbești perfect românește. Folosești locuțiunile mai bine ca mulți alții care se dau intelectuali. -E plăcerea mea. Am petrecut azi câteva ore la bibliotecă. Nici nu știam că au operele complete ale lui Liviu Rebreanu. Ai avut dreptate despre Joarză, seamănă leit cu Ion al Glanetașului. Dar ce înseamnă asta? -Glanetașul era un țăran care era bine văzut în sat pentru că știa să cânte la caval și la taragot, un instrument de suflat foarte popular la nunți și la hora de duminică. Și noi vrem să-ți mulțumim că ne-ai spus unde-și țineau Jósika și cu Loczy prada. -N-ai de ce, dar aș vrea să te rog să-mi faci o favoare. -Cu toata plăcerea! -Am auzit de școala voastră de capoeira. Nu ai cumva un loc liber? -Ba da, și se potrivește foarte bine pentru că Țurcanu a făcut o întindere la articulația coapsei și a renunțat deocamdată. Vino mâine seara la magazia de efecte și vei exersa cu mine. DOISPREZECE Înainte de a merge la culcare l-am căutat pe Ciucă care era în dormitor și-și făcea patul cu cearșafuri curate. -Domnu Marius, făcu el, vă mulțumesc că ne-ați rezolvat problema. Rămăsesem fără izmene și nu mai aveam ce să pun pe mine. -Ciucă, i-am zis eu, unde sunt băieții? -Îl caută cu lanternele pe Joarză. Au sărit gardul și s-au răspândit prin pădurice. Vor să-l judece pentru faptele lui. Deja au luat cu ei sacul de pus pe cap. -Măi Ciucă, ascultă-mă bine! După ce-l găsesc, au să-i dea niște scatoalce și apoi o sa-l aducă înapoi aici. Țurcanu va încerca să-i tempereze dar ei sunt foarte porniți și vor să-i dea o bătaie soră cu moartea. Joarză e vinovat și merită o bumbăceală bună dar nu trebuie să moară din asta. Tu ești cel care trebuie să intervii. Nu-i lași să-l trântească pe jos și să-l calce în picioare. Se va alege în mod sigur cel puțin cu o coastă ruptă, dar trebuie să scape cu viață! Unii dintre băieți n-au simțul măsurii și odată porniți e greu să-i oprești. Nu stau să judece consecințele. Dacă nu te descurci cu ei, strigi cu voce tare: -Opriți-vă sau vine Ze Enforcer! Eu voi fi afară în dreptul ușii și dacă e nevoie am să intervin. Ai înțeles? Îți pui mușchii în funcție! Vorbește și cu Mihăiță. Va fi și responsabilitatea lui! Ciucă își flexă cu mândrie mușchii brațului.-Gata Domnu Marius! Dacă așa ziceți, așa vom face. -Bine Ciucă, pun bază pe tine. Poate va mai fi nevoie de un șef de dormitor la blocul vostru. Remarcă-te și dacă mai apare vre-o insignă va fi a ta! -Mulțumesc Domnu Marius, da pot să vă-ntreb ceva? -Spune! -Cine ne-a furat lucrurile, că doar Joarză a fost cu noi tot timpul? -Pot să-ți spun numai un singur lucru: Joarză n-a acționat singur ci a avut prieteni. -Aha! Am înțeles! Auzisem io ceva da nu eram sigur. -Bine Ciucă și nu uita să-ți iei lanterna. După stingere va fi întuneric în dormitor. A doua zi la șapte seara ne-am adunat toată echipa ca să exersăm noile mișcări. Am început cu ginga și am trecut progresiv la semilună și la eschivă. János se descurca foarte bine. Se vedea că practicase sporturi mai înainte. Când eram toți bine încălziți le-am explicat în amănunt noile mișcări. -Rabo de arraia cu accentul pe al doilea a, care înseamnă coada pisicii de mare, sau semiluna posterioară e lovitura în care practicantul se întoarce în poziția de ginga cu spatele la adversar și lovește cu piciorul în arc de cerc înapoi, atunci când oponentul nu se așteaptă la o lovitură. Bencao este pronunțat bensao și înseamnă binecuvântarea. Acest termen este ironic având în vedere ca adversarul e lovit direct în față cu piciorul pornind din poziția de bază. E o lovitură directă și poate fi parată. Totul depinde de iuțeala cu care e aplicată și poate fi binecuvântarea finală pentru inamic. După ce le-am făcut demonstrația, am practicat toți noile lovituri rând pe rând, lovind alternativ cu fiecare picior și retrăgându-ne înapoi la ginga. După vre-o oră ne-am oprit cu toții, obosiți și transpirați. -A naibii pisică de mare, zise Marc epuizat. Dar dacă sunt cu spatele, de unde știu unde e adversarul ca să nu lovesc în gol? -Spiritul de observație, dragă Marc! Chiar dacă ești cu spatele la el, îi vezi picioarele și știi unde se află. -Bun sport e asta făcu János entuziasmat. E mai tare chiar decât baschetul! Singurul care nu era încă epuizat era Ionuț, care nu se oprise și continua să treacă de la ginga la eschivă și înapoi cu o ușurință remarcabilă. -Spune Marius, zise János, cum s-a terminat daravela de aseară? -Băieții l-au capturat pe Joarză și l-au adus numai în ghionturi la dormitor, după care i-au pus sacul pe cap și s-au apucat să dea în el pe întuneric ca într-un sac de box. Noroc că Ciucă și Mihăiță au intrat între ei, că altfel l-ar fi julit rău. Nu mai ascultau de nimeni, nici măcar de Țurcanu, dar când Ciucă le-a strigat că se duce să-l aducă pe Ze Enforcer, s-au potolit și s-au dus la culcare. L-am văzut azi dimineață la infirmerie. Are ochii umflați și vre-o două coaste rupte, dar altfel a scăpat ușor. Numai că s-ar putea sa o pățească la fel în fiecare noapte. Băieții nu uită ușor că au fost mințiți, și unii chiar și-au pus deoparte sacul pentru mâine. Cred că și-a învățat lecția și ar fi bine să-l mutăm de acolo. Marc, tu n-ai un loc în dormitorul tău? -Nu, la mine n-am, dar cred că are Murgu unul la zece paturi. Am să vorbesc cu el. Ionuț care-și făcuse porția de capoeira s-a amestecat și el in discuție. -Știți ce făcea Ciucă azi de dimineață? Se plimba prin fața cantinei și cânta: ”Joșca si cu Loți mi-au furat chiloții! Săriți lume și popor c-am rămas în curul gol!” -Ha, ha, ha, făcu János, de-aia nu i-am mai găsit. S-au ascuns ca-n gaură de șarpe. Nu-i vezi, nu-i auzi. -Totul e bine când se termină cu bine făcu Marc. Dar spune, Marius; te-ai gândit la un nume pentru grupul nostru de capoeira? -Da, ne vom numi cei trei Muschetari. Eu sunt Athos, tu ești Porthos iar János care e introdus la religia catolică și îl știe pe cardinalul Richelieu va fi Aramis. Ionuț care se simțea rămas pe dinafară a zis dezamăgit: -Și eu? -Tu vei fi cel mai valoros dintre noi; tânărul D'Artagnan, deștept și curajos, care vrea să se alăture corpului de elită al muschetarilor. -Si cine va fi Lady de Winter? întrebă János. -Fosta mea nevastă? Sper să n-o întâlnim. N-a sfârșit-o prea bine. -Cine sunt toți ăștia? întrebă Ionuț contrariat. -Vei afla când vei citi nemuritorul roman al lui Alexandre Dumas Tatăl. Cere i-l lui Ciucă . El știe unde se află toate cărțile din bibliotecă. Marc zise nostalgic: -Ne vom revedea oare și după douăzeci de ani? -Asta depinde numai de noi. Dar va fi în circumstanțe diferite! Până atunci puneți fiecare mâna dreaptă peste a mea și spuneți după mine: ”Toți pentru unul și unul pentru toți!” TREISPREZECE Cu trei zile înainte de Anul Nou am fost chemat la poartă pentru că îmi venise un pachet. Era o ladă de placaj de 75 pe 75 cm, întărită pe margini cu stinghii din lemn de brad, care mă aștepta în cabina portarului. Expeditorul era Marin Becali din Babadag și greutatea specificată pe etichetă era de 24 kg. Am semnat recipisa de primire, am ridicat-o pe umăr și am dus-o cu greutate până la cantină unde am așezat-o pe masă. După mine au mai intrat și vre-o șase băgători de seamă, care morți de curiozitate se ținuseră după mine tot drumul. Jósika și Loczy spălau vasele la bucătărie dar au lăsat totul și s-au prezentat de urgență la chemarea mea. -Mai băieți, m-am adresat eu cordial, Moș Gerilă v-a trimis un cadou de Anul Nou, care alături de ce veți prepara voi, va fi foarte binevenit la masa festivă. Loczy se uită cu atenție la etichetă. -Dar aci nu scri Moș Gerilă ci Marius Gavrilă! -Bravo Loczy, i-am zis eu ironic, citești în Românește; văd că faci progres! Eu sunt numai mesagerul; voiai să ți-l aducă Moș Gerilă personal? Loczy s-a tras înapoi aruncându-mi o privire piezișă. -Aduceți cântarul de la bucătărie și scule ca să desfaceți lădița. La asta va pricepeți bine, nu-i așa? În lădiță era o cutie de carton și înăuntru erau două roți de cașcaval de export de jumătate de metru diametru, învelite în ceară și împachetate în cea mai fină hârtie albă. Era și un bilet pe care scria: CU MULȚUMIRI DE LA FAMILIA BECALI. Roțile au fost puse pe masă una lângă alta și de îndată ce au fost despachetate, mirosul înțepător al cașcavalului de oaie a umplut locul. Jósika le-a pus rând pe rând pe cântar. Una cântarea 12 kg și 200 de grame și cealaltă 12 kg și 100 de grame. -Uite care-i treaba, le-am zis eu. La blocul unu avem 116 băieți iar la blocul doi 104. Fiecare din cei 220 va avea în farfuria lui la masa festivă o felie de 100 de grame de cașcaval. Fără excepție! Din grupul băgătorilor de seamă s-a auzit un murmur de aprobare. Toți se uitau cu jind la masă trăgând pe nas mirosul delicatesei dobrogene. -Tăiați acum roata mai mică și scoateți un bloc de două kilograme pe care Jósika îl va ambala frumos în hârtia originală și îl va duce imediat la biroul Comandantului. S-a înțeles? Toți dădură din cap aprobator. -În seara de Anul Nou o rugați pe coana Veronica, bucătăreasa să vă ajute. Din cele 22 de kilograme rămase, tăiați 220 de felii de 100 de grame. Astea merg la băieți. Aveți o rezervă de 300 de grame pentru cazul că nu vă ajungeți. Dacă se plânge cineva că nu i s-a dat cașcaval, primește porțiile voastre; e clar? Până la Anul Nou cașcavalul va sta la rece, încuiat în magazia voastră, sub steagul unguresc. Îl păziți cu viețile voastre, zi și noapte. Să nu aud că ați avut vre-o spargere pentru că aceea va fi ultima voastră zi la bucătărie. Ați înțeles? Jósika si Loczy dădură din cap cu mult entuziasm. Vă descurcați singuri sau vreți să vă pun supraveghetor? -Nem, kérem nem! se repeziră ei într-o singură voce, ne descurcăm! János stătea așezat comod la o masă micuță lipită de peretele bibliotecii, adâncit în citirea unei cărți groase cu coperți negre. -Szia János, i-am zis eu, ce citești? El a întors coperta către mine. Era L'Encyclopédie Rousseau, ediția din 1924. -Ce frumos János, am zis eu, citești în franțuzește? Nici nu știam că avem enciclopedia franceză în bibliotecă. Care-i poetul tău favorit? -Baudelaire. -Cine? Ăla cu Les Fleurs du Mal? Nu te deprimă? -Da; nu e chiar Povestiri din Pădurea Vieneză dar pe mine mă fascinează măiestria cu care mânuia rima și ritmul și un anume exoticism pe care-l moștenea de la Romantici. El a descris viața urbană cu experiențele ei efemere și a numit-o modernitate. -N-a fost el sever criticat pentru Les Fleurs du Mal, despre care s-a scris în Le Figaro că ceea ce nu e hidos e incomprehensibil și dacă-l înțelegi e putred? -Da, dar el n-a reacționat niciodată la critică pentru că își cunoștea valoarea și după moartea lui, însuși marele Marcel Proust a spus că Baudelaire a fost cel mai mare poet francez al secolului nouăsprezece. -Adevărat, și mie îmi place ”Regele unei țări ploioase”; un adevărat poem al decadenței. -Bravo, Marius cunoști bine literatura franceză, dar hai să ne mai înveselim un pic. Nu știi ceva bancuri cu unguri? -Ce-i cu tine și cu bancurile astea cu unguri? Îți place să te autoflagelezi? -De ce? Bancurile cu olteni sunt mai bune? -Ha, ha, ha! Nu! Bancurile cu olteni ai voie să le spui, ai voie să le asculți dar n-ai voie să le scornicești! Am râs un pic împreună și apoi i-am zis: -Uite un banc bun! Doi studenți unguri merg la mare. Erau flămânzi după ce se dăduseră jos din tren. Bani nu prea aveau dar văd un restaurant. Se așază la masă și vine chelnerul. Ce doriți? Arpad zice: Doauă oauă mouă! Chelnerul zice: -Poftim? Intervine György: Va rog să scuzați la prieten al meu că nu ști bine românește. Doi oi moi, vă rog!' -Ha, ha, noi mereu greșim pluralul, dar uite unul fără greșeli de ortografie. Un bucureștean avea treabă la Târgu Mureș și după ce a terminat voia să ajungă înapoi la tren. Pe stradă vin doi bărbați și el îi întreabă unde-i gara. -Apăi ține-o tot înainte, zise Gyuri. După ce a plecat omul Pișta îl întreabă: -De ce l-ai trimis înainte măi Gyuri, că doar gara-i aici după colț? -Mi a problema? E de peste două mii de ani aicea și nu știe unde-i gara? -Fain banc! Uite unul de la școală. La școală la ora de Română: -Balint, spune te rog o propoziție. -Muine me duc la pedure. -Balint dragă dar nu e bine. -Atunce nu me duc! Ha, ha! Mulțumesc de bancuri dar spune Marius, care-i baiul? -Baiul e Ionuț. Eu mă eliberez in februarie dar Ionuț mai are de stat șase luni aici. Marc, ca și capo la blocul nostru va prelua camera de două paturi și Ionuț va sta cu el. El s-a schimbat mult de când a venit aici, dar e încă fragil și e susceptibil la sugestiile unor indezirabili. Am încredere în Marc dar vreau să te rog și pe tine să-l ajuți să stea pe calea cea dreaptă. -Desigur Marius. Noi avem un proverb: ”Și floarea cea mai albă are umbra sa” și altul care zice: ”Pe om îl cunoști după surâs: cel pe care-l desfigurează e un om rău. -Da, și noi avem unul: ”Prietenul la nevoie se cunoaște”. -Dar noi suntem mai mult decât prieteni; suntem muschetari. Avem un cod al onoarei și ne protejăm unul pe altul. -Bine spus, dragă Aramis, nagyon köszönöm! Athos va ține legătura cu voi de la distanță. Dacă apare vre-o urgență vei putea folosi telefonul Comandantului. PAISPREZECE După Anul Nou iarna și-a intrat în drepturi. Ningea încontinuu de trei zile și toți cei care n-aveau alte sarcini erau ieșiți afară de dis de dimineață, și până la prânz munceau cu lopețile la curățatul zăpezii, dar până seara potecile și drumurile asfaltate dintre clădiri dispăreau din nou sub mantia de nea. Era așa de frig că nici celor mai jucăuși dintre băieți nu le mai venea să se bată cu bulgări de zăpadă. La învățământul politic Plutonierul Soare devia de la tema zilei ”Înțeleapta politică a conducerii de Partid și de Stat cu privire la Industrializarea României”, ca să ne povestească de faimosul viscol din februarie 1954 când el avea 13 ani, zăpada atinsese o înălțime de doi metri și lumea mergea pe schiuri la serviciu și la cumpărături. Asta pentru puținii fericiți care încă mai aveau schiuri și nu le puseseră pe foc. La televizor emisiunile alternau între știrile zilei și reportaje triumfaliste; mereu aceleași vești despre depunerile solemne de jurământ ale pionierilor la Doftana, și ultimele vizite ale unor demnitari străini precum șeful organizației PLO Yasser Arafat și Hussein, suveranul Hașemit al Iordaniei. Seara, toată lumea aștepta cu înfrigurare să vadă ultimul episod din ”Dallas” și ”Ce vrăji a mai făcut nevasta mea”. De la începutul anului se dădea însă și un serial foarte tare numit ”Kojak” în care eroul principal era un detectiv grec, Telly Savalas care era chel dar foarte deștept și care sugea tot timpul bomboane pe băț ca să se lase de fumat. Din cauza asta era și gras. Acțiunea serialului se desfășura în Manhattan și alte cartiere ale New Yorkului care colcăiau de criminali pe care Kojak îi fugărea prin oraș cu mașina lui de poliție Buick maron cu număr portocaliu. Cu ocazia asta prindeam și noi câteva imagini din New York și știam cum arăta Chrysler Building. -Tare oraș New Yorkul ăsta!, făcu Marc; și americanii ăștia care au ajuns pe Lună înaintea rușilor! Le-au suflat ciolovecilor ocazia să-și pună steagul roșu acolo. -Apropos de asta Marc, ai auzit bancul cu luna roșie? -Nu. Ce mai e și aia? -Șeful marelui stat major de la Pentagon se prezintă la Reagan și îi spune: ”-Domnule Președinte, rușii au trimis o misiune pe lună și au început să o vopsească în roșu! Reagan zice -Nu te preocupa; știu despre asta! După trei luni tipul vine din nou la Reagan și zice: -Domnule Președinte, rușii au terminat de vopsit luna în roșu! -Foarte bine, zice Reagan, acum trimite-i pe băieții de la NASA cu vopseaua noastră ca să scrie pe deasupra cu alb Coca Cola!” -Ha, ha, ha, bună! Foarte bună! Dar tu chiar crezi că americanii au ajuns pe lună? -Nu mă îndoiesc. Dacă n-ar fi făcut-o, ar fi fost cea mai mare farsă din istoria omenirii. La misiunile Apollo au lucrat pentru NASA mii de oameni timp de zece ani. Au adus și roci de pe lună și una din misiunile lor a avut un accident major și au pierdut jumătate din tancurile de oxigen. -Da, mi-aduc aminte; Apollo treisprezece. Număr cu ghinion! S-au învârtit în jurul lunii și au venit înapoi cu bine. Dar am auzit la Radio șanț că sunt mai multe teorii că toate misiunile au fost filmate în studio. Că era imposibil să reușească să trimită șase misiuni care să aselenizeze și să se întoarcă fără nici un accident în condițiile în care cosmosul e plin de radiații și micrometeoriți iar tehnica din 1969-72 era mult mai înapoiată decât cea de azi și computerul de bord avea o memorie minusculă comparat cu cele de azi. -Marc, tu ai auzit de briciul lui Ockham? -Nu. -E un concept filozofic dezvoltat de un călugăr franciscan din Anglia pe la 1300, numit și legea parcimoniei. El sună așa: ”Entitățile nu trebuie multiplicate dincolo de Necesitate”. Parcimonia se referă la a lucra cu mai puțin. -Ce înseamnă asta? -Asta înseamnă că într-o situație în care există multiple teorii sau enunțuri despre un fenomen, de obicei cea mai simplă explicație tinde să fie cea adevărată. Deci briciul e folosit ca să îndepărtezi cele mai improbabile și implauzibile teorii pentru a rămâne cu un mănunchi de explicații din care una; de obicei cea mai simplă, e și cea corectă. -Ce vrei să spui? -În cazul misiunilor Apollo în afară de zecile de firme care au lucrat la crearea rachetelor și miile de tehnicieni și specialiști care supravegheau misiunea și preluau transmisiile radio și imaginile televizate trimise de pe lună la stațiile de radar din Canberra în Australia, Madrid în Spania și California în Statele Unite au fost implicate și numeroase organizații militare, de presă și de televiziune. Deci care e teoria cea mai simplă; că toți aceștia au colaborat la o farsă sau că misiunile au fost reale? -Hm, dacă o pui așa e greu de contestat, dar totuși și argumentele părții adverse au greutatea lor. De ce s-au oprit la Apollo șaptesprezece în loc sa cucerească luna? De ce acum lansează naveta spațială pentru misiuni în spațiu la numai 390 km deasupra pământului în loc sa o trimită la 399.500 km în orbita lunii? De ce rușii care au fost primii în toate fazele programului spațial n-au trimis nici o rachetă cu echipaj către Lună? -Da, misiunile navetei Challenger, deși spectaculoase sunt mult mai puțin complexe decât cele ale programului Apollo din anii 70. Dar NASA susține că misiunile lunare sunt prea costisitoare, deși în mod logic ar fi trebuit să construiască măcar o bază pe Lună, cel puțin pentru valoarea ei strategică. În concluzie, se pare că și aici, ca în cele mai multe evenimente istorice, adevărul nu va fi cunoscut pentru un timp îndelungat, dacă va fi cunoscut vre-odată. După ce s-a oprit ninsoarea a venit în sfârșit și poșta. Aveam o scrisoare de la Marieta în care pe lângă obișnuitele drăgălășenii se afla poza color a unei fete blonde, cu ochi albaștri și păr lung adunat la spate într-o coadă de cal, care purta o ie de in alb și o rochie în motive populare. Marieta păstrase explicațiile pentru P.S.: ”Ea este colega mea de la restaurant, Irina, care s-a mutat recent de la Suceava împreună cu familia ei. Suntem bune prietene. A văzut fotografia pe care mi-ai trimis-o tu cu cei trei muschetari plus Ionuț și a zis imediat că-l cunoaște. Închipuiește-ți că de la grădiniță. Da, familia ei e din Bosanci, dar când era încă mică s-au mutat la Suceava. Mi-a zis că mergea mereu de mână cu Ionuț și își împărțeau gustările. Te roagă să-i dai fotografia ei. A zis că i-ar place tare mult să se revadă cu el. Și-a făcut această poză color special pentru el.” Am așteptat pînă seara să-l abordez pe Ionuț. Era obosit și morocănos pentru că fusese de serviciu la bucătărie și cei doi bozgorași șugubeți îi puseseră în brațe toate vasele de spălat plus obligația de a pune scaunele pe mese și de a spăla cu șomoiogul podeaua din toată cantina. Desigur, tratament special pentru că era moldovean și prietenul meu. Mi-am făcut o notă mentală să-i atenționez pe cei doi ca în viitor să-și facă partea lor de treabă. -Ionuț, i-am zis eu, îți aduci aminte de Irina? -Nu, cine e? I-am dat poza. S-a uitat la ea un timp din toate unghiurile și mi-a dat-o înapoi. -Nu-o cunosc. -Cum Ionuț, nu-ți aduci aminte de cea mai bună prietenă a ta de la grădiniță? Fetița blondă cu codițe. Făceați totul împreună. Ea a trimis aceasta fotografie special pentru tine. Vrea să vă revedeți. Dintr-odată lui Ionuț i s-a luminat fața. -Irina! Da, îmi aduc aminte. Și a trimis poza ei pentru mine? -Da, Ionuț, când o fată îi trimite poza ei unui băiat înseamnă că se gândește mult la el. Cred că îi e dor de tine. Ionuț s-a apropiat de becul de deasupra ușii ca să se uite mai bine la fotografie. -Crezi? Să știi că și eu mă gândesc la ea câteodată. -Atunci ar fi cazul să-i scrii. S-a mutat la Râmnic cu familia și acum lucrează cu Marieta. Însă cred că dacă vrei să te placă, ar fi cazul să mai pui ceva mușchi pe tine pentru că te cam suflă vântul. De mâine avem de două ori pe zi program de exerciții: dimineața și seara câte trei seturi de douăzeci de flotări și la fel trei de genuflexiuni iar în pauza de prânz mergem la sală ca să facem haltere și abdomen. Asta pe lângă exercițiile tale de capoeira. Am mai făcut și alte planuri și când s-a stins lumina, Ionuț s-a dus fericit la culcare cu poza Irinei în buzunarul de la piept. CINCISPREZECE. L-am găsit pe János din nou la bibliotecă, așezat la masa din mijloc, ocupat să deseneze cât mai realistic cu un creion gros de tâmplărie un șir de obiecte pe o foaie de hârtie alba. Când m-a văzut a ridicat demonstrativ hârtia către mine. Pe ea erau reproduse frumos, cu perspectivă și umbre o cadă de baie, un zid aproape dărâmat, o poartă de oraș de formă ogivală și o pălărie ungurească cu pană de cocoș. -Ce faci János, i-am zis, te-ai apucat sa creezi rebusuri? -De unde știi că e rebus? a zis el dezamăgit. -Nu poate fi altceva, decât că e greșit. -De ce? -Pălăria nu se potrivește. János se uită la mine sfidător. -Explică de ce nu! Pentru că turcii nu purtau pălărie ci fes. Baiazid poartă fes pentru că e sultanul turcilor. Altfel te felicit pentru calitatea graficii. János se uită dezamăgit la opera sa -Igen, igen, igazad van! Mă privi concentrat pentru câteva secunde și ochii i se luminară. -Stai că am unul și mai bun; să vedem dacă-l ghicești pe ăsta, zise el și începu să deseneze din nou cu entuziasm. Rezultatul efortului său artistic era imaginea a două pahare de vin cu picior, aparent făcute din cristal, care aveau fiecare deasupra lor o săgeată care țintea în interior. Se uită la mine triumfător: -Acum să te văd ce mai zici! -Rebusul ăsta e pe românește sau pe ungurește? -Dar tu nu știi suficient limba maghiară ca să-ți fac un rebus pe ungurește! -Aha, atunci înțeleg că ai folosit un cuvânt românesc vechi care vine din cuvântul maghiar pentru pahar de cristal care este kristály, dar romanizat în cleștar. Deci: ÎNCLEȘTARE! Lui János îi căzu fața. -Bune rebusuri János, i-am zis eu aprobator, dar asta este o artă foarte veche. -Cât de veche? -Ai auzit de pătratul semănătorului? -Parabola semănătorului? -Nu, aceea este o pildă a lui Iisus despre semințele care cad în locuri diferite, dar pătratul semănătorului are o vechime de aproape două mii de ani. Înțelegând că urma o poveste, János se așeză comod pe scaun, cu mâinile încrucișate. -Te ascult! -Este vorba despre un pătrat format din cinci rânduri de cuvinte cu cinci litere fiecare. Datează în mod sigur de dinainte de anul 79 după Hristos, deoarece a fost descoperit în săpături atât la Pompei, cât și la Herculaneum, două orașe din Italia care au fost acoperite de lavă în erupția vulcanului Vezuviu din august în acel an. Era extrem de popular în lumea romană deoarece a fost găsit în unele ruine romane din Anglia, din Siria și chiar și în vila guvernatorului Pannoniei Inferioare din orașul Aquincum, Budapesta de astăzi. Am luat hârtia și creionul și am spus: -Iată cum arată: S A T O R A R E P O T E N E T O P E R A R O T A S -Tu ai studiat latina și te rog să-mi spui ce înseamnă. János se foi un pic și spuse nesigur: -Sator înseamnă semănător, de aceea și numele pătratului. Tenet înseamnă ține sau are, un verb pe care-l găsim in spaniolă, Tener și în franceză Tenire cu aceeași semnificație. - Igazad van! Ai dreptate, deci ce are semănătorul? -Opera înseamnă munci sau creații fiind pluralul cuvântului opus. Nu înțeleg cuvântul Arepo și rotas care înseamnă roți. -Arepo e un nume propriu care este străin limbii Latine, posibil egiptean, iar rotas se referă la ceva în mișcare. Deci încearcă să traduci rebusul. János se uită la mine și spuse ezitând: -Semănătorul Arepo își are muncile în mișcare, sau poate are lucrările în curs? -Bravo János, corect! Nimeni n-a fost în stare să dea altă traducere. Dar valoarea pătratului nu stă în asta ci în modul în care a fost construit textul. Este un palindrom multiplu. -Un ce? -Un palindrom este un cuvânt care poate fi citit înainte și inapoi. De la grecescul palín-din nou și dromos-drum. De exemplu Ana sau Anna, sau în cazul nostru TENET. Cel mai lung palindrom a fost scris de greci acum o mie cinci sute de ani pe ghizdul fântânii din curtea catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol. Acesta era un bazin sau font săpat în piatră de porfir și împodobit cu păuni sculptați. -Dar de ce era împodobit cu păuni? Ce reprezintă păunii? -În Bizanț păunii reprezentau un simbol al învierii și imortalității deoarece se credea că penele și corpul lor nu se descompun după moarte. Ei sunt reprezentați în pereche și stau de-a dreapta și de-a stânga unui ulcior din care beau apa sfințită a vieții veșnice. În bisericile bizantine erau de asemeni sculptați pe capitelul coloanelor, în colțurile baldachinului numit Kouvouklion care este împodobit cu flori și reprezintă mormântul Mântuitorului unde se așază icoana lui Hristos în vinerea mare, ca și pe fontul cu apa sfințită cu care credincioșii își făceau spălarea rituală pe față înainte să intre în biserică. Inscripția bizantină este compusă din douăzeci și cinci de litere care formează cinci cuvinte. ΝΙΨΟΝ ΑΝΟΜΗΜΑΤΑ ΜΙ ΜΟΝΑΝ ΟΨΙΝ Palindromul spune: Spălați-vă păcatele, nu numai fața! Sau în litere latine: NIPSON ANOMIMATA MI MONAN OPSIN La transliterație trebuie să ții cont că PS reprezintă litera greceasca psi Ψ, iar H este litera grecească ita care se citește i. Dar uită-te la pătratul nostru și spune-mi ce vezi! János se concentră asupra textului. -Se poate citi de la stânga la dreapta dar și de la dreapta la stânga dacă începi de la colțul din dreapta jos. Extraordinar! Și același lucru și pe verticală! -Da, și geniul pătratului constă în plus în faptul că dacă tragi o linie de la S din colțul stânga de sus la S din colțul dreapta de jos toate literele se aliniază în simetrie de o parte și de alta a liniei. Și la fel și pentru o linie trasă între cele două litere R din colțurile opuse. De asemeni pătratul este și un acrostih, adică fiecare literă dintr-un cuvânt de pe margine este litera de început a unui cuvânt care e perpendicular pe ea. János se uita la mine cu gura căscată. -Deci, te-am convins? -Da, cred că trebuie să mă las de rebusuri. Au fost alții mai deștepți ca mine acum două mii de ani. -Din contra, eu cred că trebuie să continui. Într-o zi vei descoperi unul pe care nimeni nu va putea să-l descifreze pentru două mii de ani. -Da, sigur! Aș vrea eu. -Nu se știe niciodată. Dar mai sunt câteva conexiuni interesante pe care istoricii le-au făcut în legătura cu pătratul. Unii susțin că Sator se referă la Saturn care era zeul timpului și al agriculturii. El și-a mâncat copii pentru că se temea de o profeție care spunea că unul dintre ei îl va detrona. -Da, am văzut într-un album celebra frescă a pictorului Francisco de Goya y Lucientes, pe care el a pictat-o pe peretele sufrageriei din ”Vila Surdului” unde locuia. O scenă oribilă. Acum se află la muzeul Prado din Madrid. -Goya a înțeles greșit mitologia greacă. Saturn nu i-a mâncat pe copii ca pe niște sendvișuri ci i-a înghițit imediat după ce fuseseră născuți. Dar atunci când nevasta lui Rhea care tocmai îl născuse pe Zeus i-a dat în loc de copil un pietroi învelit în scutece, i s-a făcut rău după ce l-a înghițit și i-a vomitat înapoi pe toți ceilalți, vii și nevătămați. Este modul alegoric al grecilor de a exprima ideea că în final timpul ne va înghiți pe toți. De asemeni mai există teoria că cele doua cuvinte TENET care formează o cruce in mijlocul pătratului ar avea ceva de a face cu dogma creștină. Pare însă cam trasă de păr. Și cu aceasta am terminat cam tot ce s-ar putea spune despre acest rebus străvechi. -Mulțumesc, a fost de-a dreptul fascinant! -Și asta nu e decât un mic fragment din înțelepciunea anticilor. Gândește-te numai ce s-a pierdut în secolul al șaptelea când a fost distrusă biblioteca din Alexandria. -Da, e adevărat. Când știi că zeci de mii de papirusuri și tablete de lemn înscrise cu texte de o valoare inestimabilă au fost folosite ca să încălzească cazanele de apă de la hamamul sultanului, te cuprinde o tristețe iremediabilă. -Apropos de știință; pot sa te rog ceva? -Da, desigur. -Am organizat o școală de alfabetizare în fiecare duminică pentru băieții care nu știu să citească. Marc e director dar e la capătul puterilor. În afară de analfabeți se mai prezintă și alții care sunt interesați să învețe să scrie și nu mai încap toți în magazie. N-ai putea tu să predai o clasă de scriere pentru cei alfabetizați sâmbătă înainte de clasa de capoeira? În felul ăsta i-am lua jumătate din povară lui Marc. -Super. Am auzit de școala voastră. Cu dragă inimă! Chiar mă simt măgulit! Gândește-te: voi fi o celebritate. Voi intra în istorie ca primul ungur care s-a apucat să-i învețe pe români românește! Poate vin și secuii mei la lecție. -Hm, asta ar fi într-adevăr o premieră! -Dar cine plătește pentru caiete și creioane? Și ne trebuie și o tablă neagră! -Problema caietelor o rezolv eu cu grof Farkas. Abia așteaptă să se împăuneze cu munca noastră. Vom folosi tabla neagră pe care scrie Soare la învățământul politic. Trebuie numai să-i confiscăm și cretele. ȘAISPREZECE Sâmbăta următoare după ce János terminase clasa lui de scriere în Română cu juvenilii, m-am prezentat și eu la magazie pentru ora de capoeira. Nici n-am intrat bine și János m-a luat de mânecă și deși înafară de noi nu mai era nimeni pe acolo, m-a tras conspirativ într-un colț ca și cum voia să-mi împărtășească un secret. Părea un pic agitat și chiar temător. -Marius, a zis el repede în șoaptă, vrei să te rog ceva! - János, i-am zis eu, ce s-a întâmplat cu tine? Tu de obicei nu faci greșeli de ortografie! János a dat din mână. -Lasă asta! Poți să-mi faci un favor? Trebuie să mi ajuți să ascund ceva! -Da, desigur. După ce s-a mai uitat o dată în jur, János a scos din geanta unde și-ținea cărțile și caietele de Română un volum școlar de vre-o trei sute de pagini, cu coperți negre, al cărui titlu era o singură cifră mare, tipărită drept în mijloc: 1984. Dedesubt, în colțul din dreapta jos era numele autorului scris cu majuscule: GEORGE ORWELL. - János!, am zis eu surprins. De unde ai luat cartea asta? E dinamită curată! -Mi-a dat-o prietenul meu Gerhard când a venit la Cluj din Germania de Anul Nou. De fapt i-am confiscat-o. I-au dat-o la școală ca lectură obligatorie pentru vacanța de iarnă. El oricum a venit pentru prietena lui Marilena și n-avea timp de lectură. A zis că-și ia alta cu cinci mărci atunci când se întoarce. Ne știm de la grădiniță și am fost colegi la liceul Hermann Oberth înainte ca el să plece cu familia la reîntregire în RFG. Acum stau la Heidelberg. -Dar cum de n-ai făcut liceul în ungurește? -Dar de ce să-l fac în ungurește? Știu tot ce am nevoie din școala elementară. Germana e mult mai folositoare ca maghiara. -Tu știi că această carte e pe lista de cărți interzise? -Da știu și n-am fost grijuliu când o citeam și m-a văzut unul Dobre care cred ca e cam băgător de seamă. I-am spus ca e un calendar pe ungurește. -Bună mișcare! Probabil că te-a crezut, că pe ăsta nu-l duce mintea prea departe. -Da, dar nu pot să risc s-o mai vadă cineva. Poți s-o ascunzi undeva? - János, tu știi care este cel mai bun loc unde să ascunzi ceva? -La bună vedere? -Nu, asta e o altă formă de a zice la revedere. Dar într-adevăr, la vedere! -Și cum ai face tu asta? -Foarte simplu. Doar că pentru asta trebuie să-i îndepărtam coperțile, pagina de gardă și cea de editură. János se uită la mine indignat. -Dar eu respect foarte mult cărțile și nu-mi place când cineva le mutilează. -Și eu la fel, dar trebuie să facem acest sacrificiu de dragul securității noastre. -Bine, și după asta? -Vom folosi coperțile unei alte cărți scrise în germană; de exemplu unul din volumele operelor lui Marx și Engels. Sper că nu te supară s-o mutilăm și pe aceea. János se strâmbă cu dezgust. -Desigur, oricum nu le citește nimeni. -Exact, János! Închipuiește-ți că avem în bibliotecă operele complete în ediție de lux ale lui Marx și Engels în limba germană, tipărite la Moscova de Editura Institutului de Marxism Leninism al CC al URSS. Nu mă întreba cum au ajuns aici cele 27 de volume copertate, tipărite pe hârtie de cea mai bună calitate și care strâng praf pe rafturi. Dacă am insera cu grijă 1984 într-unul din aceste volume, nici măcar dacă Soare care nu știe boabă de germană l-ar răsfoi, n-ar putea să spună care-i diferența. Ar fi cea mai bună ascunzătoare și nici măcar Ciucă care acum știe unde sunt toate cărțile n-ar fi ispitit să se atingă de el. Fața lui János se destinse și ochii îi străluceau. -Excelentă idee, Marius! -Eh, da, mai am și eu câte una dintr-astea din când în când. Dar vreau și eu să-ți cer o favoare. -Te rog. -As vrea să ne-o citești nouă, celor din clubul muschetarilor. Poți să traduci din germană în română? -Ar fi un pic cam dificil, dar dacă mă mai ajuți și tu să găsesc cuvântul potrivit o putem face. Am auzit începutul care a fost transmis în serial de Europa Liberă dar după prima săptămână de emisie, bruiajul a devenit insuportabil. Tu știi care e conținutul? -Știu în mare subiectul cărții și e brutal. Orwell a fost un ziarist englez care era adept al ideilor comuniste, a luptat de partea lor în Brigăzile Internaționale în războiul civil din Spania în 1937 și aproape că și-a pierdut viața pe acolo. Dar contactul cu comuniștii spanioli și agenții ruși ai Cominternului l-a făcut să înțeleagă repede adevărata natură represivă a comunismului. După ce s-a întors în Anglia, a scris o carte alegorică numită Ferma Animalelor în care descria modul în care bolșevismul a ajuns la putere în Rusia prin teroare și înșelătorie. În 1948, cu doi ani înainte să moară de tuberculoză, a scris 1984, o carte în care descria o lume totalitară, lipsită de orice drepturi individuale, caracterizată prin sărăcie, teroare, supravegherea permanentă a populației prin mijloace tehnice și rescrierea continuă a istoriei. În cartea lui, Marele Frate, liderul absolut al Oceaniei și al Partidului Unic este înconjurat de un cult deșănțat al personalității și prin intermediul instituțiilor represive ale statului dictează procesul de spălare pe creier al populației. Eroul principal, Winston Smith, lucrează pentru Ministerul Adevărului dar urăște în secret Partidul, pe Marele Frate și tot ce reprezintă el și ține un jurnal în care-și scrie amintirile despre cum era lumea înainte de totalitarism. El intră într-o relație interzisă de iubire cu colega lui Julia, dar sfârșește prin a o trăda după ce este arestat și torturat și în final, înainte de a fi executat ajunge să-l iubească pe Marele Frate. -Da, e o carte dură dar fascinantă. Nu poți să nu faci o paralelă între ea și lumea în care trăim. Și deși suntem în 1984, totuși cartea lui Orwell pare mai terifiantă decât realitățile zilei de azi. Dacă Stalin n-ar fi murit in 1953 probabil că am trăi și noi în Oceania lui Winston Smith. -Corect, János. Toți l-au plâns când și-a dat obștescul sfârșit. Dar cel puțin rușii au recunoscut ce criminal fusese și l-au scos din zidul Kremlinului după ce Hrușciov l-a denunțat în faimosul său discurs secret de la congresul al 20-lea al PCUS. Hrușciov îl știa bine pentru că trăise pe lângă el din 1941 când Stalin l-a numit în Biroul Politic. Până ce a murit Stalin în 1953, Hrușciov a trăit tot timpul cu frica-n sân că dictatorul ar fi putut dintr-un capriciu să dea ordin să fie executat așa cum s-a întâmplat cu mulți alții. -Orwell îmi aduce aminte de un alt autor, Artúr Kösztler, cunoscut în occident ca Arthur Koestler; născut în Ungaria în 1905, care a aderat la partidul comunist german în 1931, dar și-a dat demisia în 1938 după ce a devenit conștient că în toate partidele comuniste din lume erau infiltrați agenți ai Cominternului care le manipulau în favoarea Uniunii Sovietice. În 1940 el a publicat romanul ” Întuneric la Amiază” în care descrie viața unuia dintre vechii bolșevici, Rubașkov, care în timpul marii terori staliniste a fost arestat și executat de autoritățile statului comunist la creația căruia lucrase el însuși. -Din nou aceeași temă a lui Saturn mâncându-și copiii, dar sub o altă formă. Participanții de frunte la Revoluția din Octombrie au fost printre primele ei victime. Până în 1933, Stalin care încerca să-și consolideze puterea exterminase deja nouăzeci la sută din bolșevicii vechi, care luptaseră în Revoluția din 1917 a lui Lenin. -Foarte bine Marius! Când sosesc băieții le voi citi capitolul întâi din 1984, în care Winston care e un membru de rang minor al partidului și lucrează la ministerul Adevărului rescriind istoria, se retrage într-un colț al camerei sale unde nu putea fi văzut de camera de supraveghere din televizor, ca să scrie în jurnalul lui secret. Winston vrea astfel să păstreze o parte din evenimentele trecutului și să evadeze din controlul absolut al Partidului care interzice gândirea liberă, sexul și orice expresie de individualitate. Orice gând rebel este considerat crimă de gândire și e cea mai gravă ofensă contra statului. Winston crede însă că există un membru de rang înalt al Partidului numit O’Brien care conduce un grup ascuns, dedicat răsturnării regimului Marelui Frate. Până aici am citit eu. Cred că le va place! -Perfect. Mâine biroul comandantului e închis, dar voi împrumuta din biroul lui Maria de la comandatură o foarfecă și lipici de calitate. Pot folosi șișul ascuțit al lui Loczy ca să disec volumul din operele lui Marx. Cred că știu unul potrivit: cel care conține corespondența lui Marx cu ziarul Rheinische Zeitung și articolele scrise de el pentru ziarul New York Tribune, care după unii erau citite chiar și de Abraham Lincoln personal. Are cam 300 de pagini. După ce îl lipesc la loc, îl pun înapoi în bibliotecă. În fiecare sâmbătă îl împrumutăm pentru lectură iar în restul săptămânii va sta ascuns printre celelalte volume. Chiar dacă prin absurd cineva l-ar găsi și ar fi in stare să-l citească, nimeni nu va putea să facă legătura cu noi. Va crede că cineva de la editura originală a sabotat Ediția Specială. Iar dacă Dobre te va vedea cu el, va raporta că citești din Karl Marx. Oricum ai întoarce-o, n-avem decât de câștigat. ȘAPTESPREZECE Februarie 15, 1985 era data mea de liberare. În principiu ar fi trebuit să fie o chestie simplă ca atunci când pleci de la teatru după ce s-a terminat piesa. Sau pusă în termeni oficiali: ”Legea prevede că punerea în libertate a minorilor internați în centre de detenție se dispune de îndată, la expirarea duratei măsurii educative privative de libertate”. Numai că înafară de asta, limbajul pompos al justiției conceput anume ca sa complice lucrurile, introduce unele clauze vagi precum: ”la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus liberarea minorului”, precum și ”la orice altă dată hotărâtă de organele judiciare competente, în situațiile anume prevăzute de lege”. Aceste prevederi confuze oferă desigur ocazia pentru decizii arbitrare și chiar abuzive. Asta însemna că soarta juvenilului putea fi afectată până în ultimul moment de o hotărâre dată de autoritățile locale. ”În fiecare penitenciar se constituie o comisie pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, alcătuită din directorul penitenciarului, care este și președintele comisiei (adică Farcaș) și șeful serviciului sau biroului pentru aplicarea regimurilor și a biroului educație (adică Soare). În cazul meu nu se punea problema de a mi se pune bețe-n roate și prelungi termenul de detenție pentru că aveam un spate și pentru că eram familiar cu anumite aspecte ale instituției. În acest context, autoritățile aveau tot interesul ca despărțirea noastră sa fie cordială, dar eram totuși îngrijorat pentru Ionuț, a cărui situație ar fi devenit precară dacă cineva din afară ar fi făcut presiuni pentru reținerea lui după expirarea termenului de încarcerare. Duminică seara după ce Marc și-a concediat elevii din clasa de alfabetizare care s-au îndreptat către dormitoare lălăind alfabetul muzical al maestrului, cei trei muschetari s-au adunat să pună lumea la cale în jurul unei sticle de pălincă care fusese strecurată în campus de János la întoarcerea sa din permisia de Anul Nou. Am scos păhăruțele pe care le adusesem de la bucătărie și le-am umplut până-n buză. Am ciocnit toți cu grijă. Noroc! Înainte să beau, i-am savurat mirosul dulceag de prună care avea în el o nuanță de fum de lemne. Excelentă! L-am dat peste cap și alcoolul tare mi-a ars gâtul pe dinăuntru. Lui Marc care a făcut la fel i-au dat lacrimile. -Sănătate curată palinca asta! făcu el. -Distilată de două ori ca la carte, zise János cu mândrie. Pálinka autentică de Szatmar! Unchiul meu o face din prunele cele mai dulci, culese după ce dă bruma. Păcat că n-avem și niște kalacs ca să mâncăm cu ea! Am pus al doilea rând de palinci și le-am închinat în sănătatea noastră. - János, cum se zice noroc pe ungurește? întrebă Marc. - Egészségedre! -Eghesșegedre? -Igen! Mai bine ca pe nemțește: Prost! Asta nu înseamnă că te fac prost, doar că e o formă prescurtată de la Prosit! - A votre santé! zise Marc voios. -Dar unde e Ionuț, Marius? -D'Artagnan, gasconul nostru, a fost trimis de Soare să facă de gardă la poartă până la miezul nopții. E rândul lui la pază. Oricum alcoolul nu e recomandat pentru copii. Data trecută când a gustat din băuturile lui Marc i-a venit cheful să facă prostii. -Momentul fatidic se apropie, zise Marc nostalgic, când îl vom pierde pe iubitul nostru Conte de la Fère. Ce se va alege oare din frăția noastră? -Dragă Porthos, i-am zis, băutura te face sentimental; dar eu nu voi fi prea departe de voi și nici nu-mi voi căuta alinarea în vin. Voi fi prezent în spirit alături de voi și voi reveni la nevoie. Sper că la momentul acela nu te voi găsi pe tine căsătorit și pe Aramis la seminarul de popi. -Nu cred, zise János, pentru că popii nu mi-au inspirat niciodată încredere; dar cred în existența unui Spirit Suprem. El ne-a adus împreună aici. -Deci dacă nu recunoști religia organizată dar crezi în Dumnezeu, ești agnostic, remarcă Marc. Dar ce dovadă avem că Dumnezeu există? Tu ce crezi, Marius? -Probabil că cea mai bună dovadă a existenței lui Dumnezeu, înafară de faptul că toți oamenii au o cunoaștere înnăscută a existenței unei Ființe Supernaturale și a complexității ireductibile a întregii creații, ar fi dacă am înțelege cum s-a format universul. -Dar ce este aceea complexitate ireductibilă? -Este incredibila complexitate a sistemelor biologice formate din elemente care funcționează interdependent și armonios și dacă ar fi reduse prin pierderea unei singure componente, tot complexul ar înceta să funcționeze. Gândiți-vă la cât de complicat este ochiul omenesc, compus dintr-un sistem optic, o membrană receptivă care transformă lumina în impulsuri electrice, transmisia și integrarea lor pe cale nervoasă în cortexul occipital și coordonarea mișcărilor ambilor ochi pentru a obține vederea stereoscopică. Dacă însă lentila numită cristalin este opacifiată de cataractă, tot sistemul devine inutil. Acesta structură complexă este un exemplu al principiul creației inteligente. -Da, zise János, în privința asta am citit și eu de principiul antropic, (de la cuvântul grecesc anthropos care înseamnă om), adică principiul existenței umane într-un Univers care există de miliarde de ani, este splendid, enorm, impasiv și indiferent la soarta unei minuscule omeniri și totuși pe planeta noastră există condiții ideale pentru viață și dacă numai unul din numeroșii parametri de care depindem nu ar fi menținut între limite exacte, viața nu ar fi posibilă. Marc se uită întrebător la el și János continuă. -De exemplu componența atmosferei e favorabilă vieții, dar dacă numai un singur gaz ca bioxidul de carbon ar fi în concentrație mai mare, planeta ar fierbe datorită efectului de seră. Dacă câmpul magnetic ar fi mai slab, radiația cosmică ne-ar prăji, iar dacă ar fi prea puternic am fi uciși de masive furtuni electromagnetice. Și chiar poziția Pământului însuși în raport cu soarele este ideală. Dacă am fi mai aproape de soare am fi ca Venus, o planetă supraîncinsă, iar dacă am fi prea departe am fi un deșert rece și fără atmosferă ca Marte. De asemeni între Pământ și satelitul lui natural, Luna există o relație complexă prin care atracția gravitațională a lunii care la suprafață cauzează mareele, menține temperatura înaltă din interior prin fricțiunea dintre plăcile tectonice la nivelul mantiei. Aceasta la rândul ei menține vulcanismul care a contribuit la apariția vieții pe Pământ. Sunt mult prea multe potriveli ca să fie o coincidență. -Da, am spus eu. Antropismul este într-adevăr cel de-al doilea principiu al creației inteligente dar există și al treilea: acela al complexității specifice. Adică atunci când cercetezi structurile biologice constați că ele sunt construite pe modele atât de complexe încât nu ar putea apare de la sine într-un mod aleatoriu. De exemplu dacă aduni într-o sală de clasă o sută de maimuțe în stare să scrie și le dai mașini de scris, într-o sută de ani, ele ar putea nimeri câteva cuvinte, poate o frază completă, dar n-ar putea niciodată să scrie un sonet de Shakespeare. Ori, structurile biologice sunt infinit mai complexe. -Deci care ar fi argumentul decisiv în favoarea existenței lui Dumnezeu? -Mă îndoiesc că există un argument decisiv am zis eu, și numai teoria marelui bang sau Big Bang se apropie cât de cât de acel argument pe cât este posibil. -Și ce postulează ea? întrebă Marc. -În 1931 s-a publicat o lucrare a unui astronom belgian care era și preot catolic, care propunea pentru prima dată ideea că cosmosul a apărut la momentul zero dintr-un singur punct în care era concentrată într-o masă colosală toată materia universului de azi. El se baza pe observația făcută în 1910 că lumina galaxiilor spirale de la marginea universului avea o tentă roșiatică, ceea ce indica conform efectului Doppler că ele se îndepărtează de noi. În anul următor, astronomul american Edward Hubble a demonstrat că toate galaxiile se îndepărtează unele de altele, ceea ce implică faptul că asupra lor încă acționează o forță care nu poate să origineze decât într-o uriașă explozie de acum 13 miliarde de ani, la momentul creării universului. Teoria prevalentă la acea vreme era aceea a stării stabile, conform căreia caracteristicile universului erau neschimbătoare în timp. În 1964, radiotelescoapele au descoperit însă, existența în univers a unei radiații cosmice de fond din microunde care nu putea fi explicată decât printr-o explozie îndepărtată în timp și care provenea dintr-o stare a materiei la momentul zero extrem de densă și fierbinte. Aceasta radiație continuă să emaneze în spațiu, deoarece spațiul însuși nu e static, ci se extinde cu rapiditate. Din această cauză, pământul și sistemul solar nu se află la 13 miliarde de ani lumină depărtare de punctul zero cum s-ar întâmpla dacă universul ar fi static, ci la o distanță de 42 de miliarde de ani lumină. Această descoperire a confirmat teoria Big Bang. Mai multe date vor putea fi obținute în viitor când se va lansa un telescop spațial care ar putea observa obiecte aflate la marginile universului fără distorsia imaginii pe care o cauzează atmosfera terestră. Deci, în final, toate aceste argumente conduc spre ideea unui creaționism inteligent care coincide cu povestea biblică că Dumnezeu a creat lumea. Toți au rămas pe gânduri iar eu am luat sticla și am mai turnat un rând de pălinci. -Poate că a creat-o zise János ridicând paharul, dar nu în șapte zile, și nici acum 5744 de ani, precum au scris preoții evrei. -Iar unii dintre noi chiar se cred trimiși de Dumnezeu, făcu Marc. -Cum adică? -Da, la berăria universității doi studenți s-au luat la ceartă, susținând fiecare că el este trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Tocmai când cearta era mai aprinsă apare și decanul și amândoi se reped pe el ca să le spună care dintre ei este acela. Decanul se uită la ei indignat și zice: ”Vă certați degeaba. Eu n-am trimis încă pe nimeni pe pământ!” -Ha, ha, ha! -Da, adăugă Marc, iar Nietzsche, filosoful care n-a studiat astronomia s-a grăbit să declare: Dumnezeu a murit, iar noi l-am ucis! -Dar Nietzsche nu a spus ”Gott ist tot” în sens literal așa cum cred mulți, zise János, ci se referea la credința lui că filozofii erei iluminismului eliminaseră credința în Dumnezeu. Înaintea lui, Hegel a numit moartea lui Dumnezeu o parte a ciclului creștin al mântuirii, iar moartea ca un abis de nimicnicie în care toate ființele se prăbușesc, eliminând astfel salvarea prin credință. -Dar Dumnezeu a avut ultimul cuvânt, am zis eu, pentru că după ce Nietzsche a scris ”Dumnezeu e mort” în 1883, Dumnezeu la rândul lui a anunțat în 1900: ”Nietzsche a murit!” -Deci să închinăm spre veșnica lui pomenire, zise Marc turnând ultimele picături de palincă în paharul lui János, și să cântam cântecul: ”Bea, bea, nu te lăsa! Uită ca viața e grea!” -Cinci minute până la stingere am zis eu uitându-mă la ceas. Propun să cântăm toate cântecele studențești pe care le știm la prima noastră revedere la berăria universității. OPTSPREZECE Prima săptămâna după liberare a fost una din cele mai plăcute din viața mea. Marieta și-a luat o săptămână liber de la serviciu și s-a mutat la mine ca să ne bucurăm de plăcerile traiului conjugal. Căsătoria, care fusese stabilită de acord cu familia ei pentru luna mai, era numai o formalitate care urma să consfințească actuala stare de lucruri. Mama mea care după moartea tatei se recăsătorise și se mutase la București încă nu-mi răspunsese la invitație. Marieta, care era cea mai mică la ea acasă, avea o familie turbulentă, cu doi frați căsătoriți și o mulțime de verișori și nepoți cu care menținea o relație foarte strânsă și care dădeau mereu buzna peste noi ca să mă cunoască. Ziua, cu tot frigul, ieșeam la plimbare prin oraș, pe malul Oltului și prin parcul Zăvoi, unde se afla un monument închinat domnitorului Barbu Știrbei, un reprezentant al generației pașoptiste, oltean de la Craiova, descendent al lui Constantin Brâncoveanu și domn al Țării Românești pentru șase ani până la 1856. Singura lui fotografie dagherotip care se păstrează la muzeu reprezintă un domn distins, cu barbă și mustață, îmbrăcat în redingotă strânsă pe talie și cu lavalieră la gât după moda franceză. În monumentul din parc însă, care e creația unui sculptor local, la baza acestuia apare bustul domnitorului îmbrăcat în uniformă militară cu epoleți, care râde sardonic privind resemnat înainte, în timp ce în spatele lui un băiat slăbuț, gol goluț, cu plete răsfirate împinge cu un efort supraomenesc în sus, ceva ce pare să fie o formațiune de nori sau poate un val de mare. Din acesta se înalță ca Venus a lui Botticelli o femeie tânără, de asemeni goală, care privește cu obidă către cer. În parcul Zăvoi s-a cântat pentru prima dată în timpul revoluției din iulie 1848, faimosul cântec Deșteaptă-te Române, compus de eminentul muzician și poet Anton Pann a cărui casă memorială și teatru sunt obiective importante de văzut pentru oricine vizitează Râmnicul. Deci se poate trage concluzia că femeia goală care năzuiește către cer, e chiar România care se trezește. Parcul Zăvoi se presupune că era locul unde odinioară se afla o mlaștină cu bălți sau un iaz de pește care era numit râbnic, de la termenul slavonic pentru pește: râba. De la râbnic provine numele Râmnic iar în România se mai află încă un Râmnic în județul Buzău, care este numit Râmnicu Sărat deoarece pe la marginea lui curge un râu cu apă sărată. Irina care se mutase în apartamentul Marietei era prezentă în fiecare seară la noi și nu se mai sătura să audă poveștile mele despre Ionuț. Ea era foarte timidă când venea vorba de relația dintre ei dar știam de la Marieta că schimbau scrisori aproape în fiecare zi. Părinții ei rămăseseră la Suceava, iar cele două surori ale ei se mutaseră la Râmnic unde lucrau la fabrica de marmelade și dulcețuri. Fratele cel mare fusese angajat de Oltchim, unul dintre cele mai importante combinate chimice ale României. Acum o lună Marieta cumpărase de la o prietenă o carte greu de găsit: ”Prins” de Petru Popescu, pe care o citea cu mult interes și dedicație. ”Prins” era un roman de dragoste din 1969, care avusese un succes fenomenal de public, în primul rând datorita stilului percutant, american amintind de J D Salinger și de romanul ”Poștașul sună întotdeauna de două ori” de James M. Cain, dar și datorită francheței povestirii și forței sugestive a descrierilor personajelor și locurilor, și în special a Bucureștiului. ”Cine vede Bucureștiul înțelege Europa în taina ei, duce orașul cu el în camera fotografică, englez monosilabic sau neamț roșcovan pentru care dramele pământului sânt un jurnal pitoresc de vacanță. Cine înțelege Bucureștiul înțelege Europa, cine nu le înțelege pe amândouă la ce s-a mai născut?" Fetele erau fermecate de povestea de iubire dintre inginerul care era condamnat să moară din cauza unei boli incurabile și Corina, profesoară de desen la liceul unde învățase el și care se îndrăgostise de el înainte ca inginerul să devină conștient că ea exista. Un punct forte al romanului este prietenia solidă, bărbătească dintre inginer și Bibi, amicul lui din Constanța, care fusese alături de el încă de pe băncile școlii. Romanul se adresa spiritului tinerilor din anii '70, frumoși, energici, cu aspirații către nou, către dinamica socială și intelectuală a vestului, și cu dorința nemărturisită de a evada din clișeele culturale și sociale impuse de patul lui Procust al teoriei socialismului științific. În fiecare seară Marieta îi citea din carte Irinei care era mișcată până la lacrimi de soarta crudă a inginerului. Petru era fiul lui Radu Popescu, un cunoscut critic de teatru, iar mama lui, Nelly Cutava, era actriță la Teatrul Nottara. El avusese un frate geamăn, Pavel, care murise de poliomielită când erau adolescenți, ceea ce îl afectase foarte mult sufletește. Popescu era un scriitor prolific care publicase patru romane în șase ani. În 1974 a fost invitat la un seminar în cadrul Programului Internațional de Scriere al Universității din Iowa. A primit pașaport numai după ce a reușit să ajungă în audiență la Ceaușescu și să i-l ceară personal. A participat la seminar și a pornit pe drumul de întoarcere, dar în escală la Londra s-a hotărât să nu mai revină în România, și s-a întors înapoi în America. În România a fost interzis și i-au fost imediat scoase din librării toate cărțile și articolele, dintre care numai câteva exemplare au ajuns în fondurile secrete ale bibliotecilor. De aceea ”Prins” era o carte greu de găsit. Sâmbătă am fost cu toții la Cinema Ostroveni să vedem (din nou) Războiul Stelelor - O nouă speranță. Îmbrăcați în haine groase din cauza frigului din sală, spectatorii urmăreau cu înfrigurare lupta unui grup de rebeli dintr-o galaxie îndepărtată contra puternicului Imperiu al Răului reprezentat de lordul întunecat Darth Vader, care o răpise pe prințesa Leia și care tocmai distrusese o planetă întreagă cu stația lui spațială, Steaua Morții. După mai multe aventuri, în final, misteriosul cavaler Jedi, Obi-Wan Kenobi împreună cu Han Solo, Chewbacca și cei doi droizi îl ajută pe Luke Skywalker, un băiat de fermier de pe planeta Tatooine să-și îndeplinească misiunea de a o salva pe prințesă din închisoarea lui Darth Vader și de a distruge Steaua Morții. Desigur că după ce sub impresia filmului, însuși Reagan poreclise Uniunea Sovietică Imperiul Răului, toți tinerii români se identificau acum cu Luke și prințesa Leia și lupta lor contra despoticului imperiu. Dar aceeași remarcă, spre dezamăgirea publicului din România, determinase conducătorii de partid și de stat să nu mai importe îndelung așteptatul episod următor din Star Wars care fusese ecranizat în toată lumea în 1980 sub numele ”Imperiul Contraatacă”. În Uniunea Sovietică nu se prezentase nici măcar primul episod, iar războiul rece ajunsese la paroxism atunci când în iulie 1984 toate țările socialiste boicotaseră Olimpiada de vară de la Los Angeles, ca represalii pentru boicotarea de către SUA a Olimpiadei de la Moscova din 1980. Numai România, într-un act de sfidare, s-a dus la Los Angeles, unde în lipsa campionilor din Cehoslovacia, RDG și URSS, sportivii noștri au câștigat 20 de medalii de aur, luând locul doi în clasament după SUA cu 83 de medalii, și provocând mânia rușilor. Când mergeam la cinematograf, mă străduiam să-mi obișnuiesc urechea cu sunetul limbii engleze. Din fericire, în România toate filmele erau subtitrate și nu sincronizate, așa că puteai să auzi banda sonoră originală și să faci conexiuni între frazele pe care le auzeai și traducerea de dedesubt. Irina care nu văzuse încă filmul era entuziasmată de efectele cinematice ale lui George Lucas, deși nu înțelesese toate dedesubturile acțiunii. Când am ajuns acasă de la cinema, am găsit o notă de la unchiul care spunea că ar vrea să ne vedem la noi duminică la prânz și că are noutăți. Unchiul Gavrilă avea același prenume cu mine, adică îl chema tot Marius, deoarece tatăl meu care îl iubea foarte mult îmi dăduse numele lui. De aceea, după ce mama mă lăsase în grija lui când aveam șapte ani, el fusese pentru mine la fel de bun ca și tatăl meu pe care îl pierdusem. El mă educase și îmi dedicase tot timpul liber pe care-l avea, deoarece el și tanti Aneta nu aveau copii. Datorită lui cunoșteam Dicționarul Enciclopedic Român din scoarță-n scoarță. Era mai înalt decât tata dar se asemăna cu el în multe privințe. Educația fizică era pentru el o prioritate și mă introdusese la toate sporturile, dar în special în lupta de aproape: boxul, karate, jiu-jitsu și capoeira pe care le practicam cu aceiași instructori care predau la unitatea militară a securității. Jucasem handbal cu echipa de băieți a clubului Oltchim, un club sportiv important care avea o echipă campioană europeană la handbalul feminin. Atunci când fără să-i spun mă lansasem în biznisul cu blugi, sperând să-l impresionez prin abilitatea mea în afaceri, unchiul Marius doar a ridicat din umeri când am fost arestat și mi-a spus că urmam să am o nouă experiență în școala vieții, dar știa că eram pregătit pentru ea. El îmi trasase două obiective imediate de îndeplinit: cunoașterea limbii engleze și studierea științelor medicale de bază: anatomia, fiziologia și biochimia pentru examenul de admitere la Facultatea de Medicină Carol Davila din București. De aceea, romanul meu favorit la acea vreme era Enigma Otiliei de George Călinescu, în care mă identificam cu Felix, studentul la Medicină de acum 75 de ani, care fusese interpretat aproape perfect de Radu Boruzescu alături de Julieta Szönyi în filmul Felix și Otilia din 1972. Pentru mine, cel mai interesant personaj din roman înafară de Felix era colegul său, medicinistul evreu Weissmann, care îi declama lui Felix din cartea ”Geschlecht und Character” (Sex și Caracter), publicată in 1903, de filosoful austriac Otto Weininger, evreu convertit la luteranism și care a devenit faimoasă numai după sinuciderea aceluia în același an, 1903. O parte importantă a cărții vorbește despre natura geniului ca o calitate universal prezentă în toți oamenii, dar pentru care bărbații au datoria morală de aspira către cunoașterea absolută a dumnezeului din ei înșiși; cunoaștere în care tot ce există poate fi înțeles și face sens. El a lansat de asemeni ideea că toți oamenii au în ei un amestec de esență masculină și feminină. Conform teoriilor lui Weininger, bărbații se caracterizează prin a fi activi, productivi, conștienți și logici din punct de vedere moral, în timp ce femeile sunt dominate de funcția lor primară a sexului și reproducerii și de aceea sunt pasive, neproductive, fără conștiință și ilogice. Aceasta concepție a relațiilor dintre sexe, care în ziua de azi ar fi acuzată de misoginism era însă acceptabilă în acea epocă, în care un alt evreu: Sigmund Schlomo Freud punea la Universitatea Viena bazele psihanalizei, pozitând în cartea lui ”Interpretarea Viselor” o idee similară; și anume aceea că atât băieții cât și fetele prezintă sindromul lui Oedip adică pot avea atracție pentru părintele de același sex și ură pentru părintele de sex opus și invers. Călinescu introduce aceste teorii filosofice în Enigma Otiliei ca o contrapondere la relațiile complicate dintre personajele cărții. După ce am citit biletul unchiului, Marieta s-a repezit să facă inventarul conținutului frigiderului și să pună pe hârtie o listă de cumpărături pentru mine. Prânzul s-a terminat pe o notă veselă. Unchiul Marius era bine dispus și ne spusese o mulțime de glume. După ce am strâns masa, tanti Aneta împreună cu fetele s-au retras la bucătărie ca să bea o cafeluță și să sporovăiască despre băieți, iar noi ne-am așezat pe sofa, în fata măsuței de la televizor. Unchiul a mutat peștele de sticlă de pe măsuță pe pervazul ferestrei, a pus în locul lui un dosar cu șină, și mi-a spus cu un ton serios: -Am aici copia unei hotărâri judecătorești care a fost trimisă ieri de la judecătoria Suceava către comandantul penitenciarului Colibași. Citește-o! Am deschis dosarul și am citit: ”Prin Sentința penală nr. 856/01.02.1985 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 386 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului Beșleagă Ionuț, din infracțiunea de tentativă la omor calificat prev.de art. 32 alin. (1) C. pen. rap. la art. 188, la rănire fără intenție. Tânărul Beșleagă Ionuț, domiciliat în Bosanci, județul Suceava, a fost găsit vinovat la data de 06/07/1984 de săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor și pentru că la data faptei era minor având 16 ani, a fost condamnat la internarea într-un centru educativ pe o perioadă de un an. Instanța reține că infracțiunea de omor în formă tentativă, având în vedere faptul că rănirea victimei a fost accidentala iar urmarea imediată, decesul victimei, nu s-a produs, nu este susținută de probele administrate de către prima instanță. Decizia pronunțată în apel, prin care se desființează hotărârea atacată, învestește cu rejudecarea cauzei instanța a cărei hotărâre a fost desființată, având în vedere că hotărârea a fost desființată pentru caz de necompetență. Potrivit art.384 C.proc.pen., rejudecarea cauzei după desființarea hotărârii atacate s-a făcut după normele obișnuite care reglementează etapa judecății în primă instanță la Judecătoria Suceava, iar aceasta a schimbat încadrarea inculpatului la rănire fără intenție și a decis eliberarea cu timp servit în detenție pentru infracțiunea in speță. Pentru aceasta Judecătoria Suceava decide eliberarea inculpatului Ionuț Beșleagă și dispune aplicarea prezentei hotărâri de către Comandantul Penitenciarului Colibași, conform dispozițiilor legale în vigoare.” M-am uitat la el entuziasmat. -Deci Ionuț va fi eliberat înainte de termen! Unchiule, ești un geniu! -Să nu exagerăm, Marius, a zis el calm, n-am făcut decât să trimit cazul la instanța superioară care a decis că nu are merit. Judecătoarea Iulia Scântei a primit o atenționare de la Consiliul Superior al Magistraturii. -Deci justiția socialistă funcționează, am zis eu, dacă știi cum să-i pui rotițele în mișcare. -Da, iar tu ai învățat din lecția ta de viață de la Colibași că trebuie sa fii generos, să-i îmbraci pe cei goi și să-i protejezi pe cei nevinovați. Sunt mândru de tine, dar adevărata ta misiune abia începe. -Daca te referi la izmenele recuperate de la cei doi borfași, asta a fost doar o minoră contribuție. -Nu, nu e vorba de asta ci mă refer la ceea ce se numește rebranding; transformarea ta într-un adevărat intelectual, medic și tată de familie. Doctorul Felix Sima de la Râmnic. -N-am uitat obiectivele pe care mi le-ai trasat și le voi aduce la îndeplinire. Ție iți datorez totul. -Nu mie ci admirabilei tale dedicații pentru perfecțiune; dar, apropos aș vrea să nu facem încă cunoscut Irinei acest act. Ar fi mai bine să fie o surpriză pentru ea și pentru Ionuț. Poți să faci o cerere de vizită către maiorul Farcaș și să vă duceți cu toții la Colibași săptămâna viitoare ca să-l luați acasă pe Ionuț. Cu ocazia asta poți să te vezi și cu muschetarii tăi și să faceți planuri pentru viitor. NOUĂSPREZECE Am ajuns la gara Mioveni vineri la prânz, cu al doilea tren. Bineînțeles că Marieta nu putuse să țină secretul și se dusese miercuri la cumpărături cu Irina, ca să-i cumpere haine noi lui Ionuț. Irina care era îndrăgostită lulea, era în al șaptelea cer și avea capul în nori, dar consimțise să nu-i scrie nimic lui Ionuț pentru ca apariția noastră să fie o surpriză. Tot drumul fetele stătuseră împreună în colțul compartimentului, șopocăind pe ascuns și râzând din când în când. Când am ajuns la poarta penitenciarului, muschetarii mei care fuseseră convocați din timp ne-au preluat și ne-au dus cu mult tam-tam la camera vizitatorilor de la triaj. Pe drum, eu m-am separat de grup și m-am îndreptat către comenduire. Farcaș își terminase ziua și se pregătea de plecare, dar când m-a văzut a deschis ușa de la birou și mi-a făcut semn să intru. Am trecut pe lângă biroul gol al Mariei, am intrat și m-am așezat pe scaunul unde ședeam de obicei când veneam în audiență. -Felicitări, i-am spus maiorului, am înțeles că școala Dvs de alfabetizare dă rezultate. Farcaș se așeză important în fotoliu, umflându-se în pene. -Da, zise el, s-a auzit și la județ de inițiativa noastră. -Mă bucur, am zis eu dar trebuie să vă lipsesc de unul din profesori. Farcaș se uită la mine de sus. -Da, măi Gavrilă? Nu știam că lucrezi cu Direcția Penitenciarelor! -Cu ei nu, tov maior am zis eu, dar am noutăți pentru Dvs de la Judecătoria Suceava în ceea ce-l privește pe verișorul meu Ionuț Beșleagă. Sunt sigur ca ați primit deja documentul acesta i-am zis eu, înmânându-i dosarul. V-a fost trimis recomandat săptămâna trecută. Farcaș luă documentul cu o mină dezgustată și trecu repede peste conținutul lui. -Acum văd această adresă pentru prima dată, zise el neconvingător. Oricum Beșleagă nu poate fi eliberat imediat. Trebuie să aștepte să se întocmească comisia de evaluare care va avea loc în luna care vine. Dacă însă mai ai și alte documente aș putea să reconsider pentru săptămâna viitoare. -Nu, alte documente n-am, dar am câteva știri de interes am zis eu, scoțând din buzunarul de la piept o tăietura din Ziarul de Craiova. Farcaș o luă și începu să citească plictisit dar îi căzu de îndată fața când ajunse la numele Peșa Buric zis și Cavalerul Pardalian. Articolul din ziar descria arestarea susnumitului Peșa Buric din Craiova, bulibașă al romilor din județul Dolj, după o percheziție la domiciliu, în urma căreia fuseseră confiscate mai multe bijuterii de aur și un număr mare de monede de aur și argint; ca și sume importante în valută. Ancheta urma să stabilească sursele de venituri ilicite ale bulibașei ca și proveniența obiectelor din metale prețioase și a valutei străine. Se știa că Peșa Buric făcuse cerere de pașaport pentru Statele Unite împreună cu regele Cioabă anul trecut ca să participe la alegerea noului împărat al țiganilor, după decesul la New York al regelui Boswell. Autoritățile nu eliberaseră însă pașaportul în termenul cerut de Buric, dar el fusese auzit lăudându-se cum că a fost și s-a și întors. Maiorul se ridică din fotoliu și se apropie de fereastră ca să mai citească încă odată articolul cu de-amănuntul. Mâna cu care ținea tăietura din ziar îi tremura ușor. După câteva minute se reculese și se reașeză în fotoliu întrebându-mă cu tupeu: -Și ce mă privește pe mine asta? -Pe dumneavoastră nimic, tovarășu maior am zis eu repede, dar după cum vedeți s-a comis o eroare judiciară în cazul lui Ionuț, în urma căreia judecătoarea Iulia Scântei a primit o atenționare de la Consiliul Superior al Magistraturii și un posibil vot de blam de la organizația de Partid Suceava. Sunt sigur că tovarășul Tiberiu Modrogan, secretarul doi de la județ care răspunde de penitenciarul Colibași va aprecia pozitiv intervenția dumneavoastră promptă pentru eliberarea imediată a lui Ionuț, conform adresei pe care v-am adus-o. Farcaș se ridică învigorat în picioare. -Foarte bine, Gavrilă, zise el pe un ton entuziast, voi convoca de urgență comisia și vom completa documentele necesare pentru liberarea lui Beșleagă, chiar în această după amiază! L-am lăsat pe maior să-și dea telefoanele și am ieșit de la comenduire. Când am ajuns la triaj am auzit de departe hărmălaia care venea din camera de vizitare. Am deschis ușa și nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Sala era plină până la refuz cu o mulțime veselă, toți cu sticle de bere în mână, care se revărsa afară în holul triajului și chiar și în frizerie. La mijloc se afla Ciucă, bine dispus, care ciocnea pe rând cu fiecare și lălăia un cântec de petrecere, îndemnându-i pe ceilalți să i se alăture. Nu lipseau Florin, Mihăiță, cei patru cai și nici chiar Joarză care încă mai avea vânătăi pe față dar părea că se împăcase cu băieții. La vederea mea Ciucă s-a oprit din cântat și a strigat cu voce tare: -A venit Ze Enforcer! Toți s-au repezit să dea mâna cu mine și să mă felicite. Cineva mi-a împins o sticlă de bere în mână. János și cu Marc m-au încadrat și am început să ciocnim cu băieții care se întreceau să-mi mulțumească și să mă întrebe când mă întorc înapoi. Marieta mă aștepta lângă ușă. Am împărțit berea cu ea și ea mi-a zis: -Marius, uită-te în colțul din stânga de lângă fereastră. Vezi cine e acolo? În colț se aflau două scaune puse față-n față și pe ele ședeau ținându-se de mâini și sorbindu-se din priviri Ionuț și Irina, cu capetele blonde apropiate, atingându-se cu genunchii și ignorând complet ce se petrecea în jurul lor. Erau în lumea lor fermecată, din Luceafărul: ”Miroase florile argintii Si cad o dulce ploaie Pe creștetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie” -Cred că rățoiul tău cel mic și-a găsit în sfârșit rățușca, zise Marieta drăgăstoasă, luându-mă de mână. Am îmbrățișat-o și ne-am așezat să ne bucurăm un pic de moment. Petrecerea continua într-un ritm din ce în ce mai antrenant și cântecele urmau unul după altul. Tocmai începuseră sa cânte cu mult dor ”Și-am plecat să trec la Olt”, când dintr-o dată cei aflați lângă ușă au început să se tragă înapoi și cacofonia de voci a încetat. La intrare se afla plutonierul Soare, în uniformă militară și cu chipiul pe cap. Ținea în mână un dosar cu șină și se uita cu indignare în jurul lui. Ce se petrece aici? făcu el cu o voce severă. Cine v-a dat permisie să vă adunați? Toți au înghețat pe loc. -Nimeni, tovarășu plutonier, răspunse Ciucă cu voce sfidătoare. -Bine măi, atunci vă dau eu, zise Soare zâmbind. La loc comanda! Mi-ați păstrat și mie o bere? Toți au început sa râdă și Murgu s-a repezit să-i desfacă o bere lui Soare. -Noroc, tovarășu plutonier, și la mai mare! -Noroc! zise Soare; măi băieți, dar de ce v-ați oprit din cântat? Ia să vedem, știe cineva cântecul ”Spune Mândro, Spune Tu”? Majoritatea nu știau acest cântec ardelenesc, dar Joarză făcu un pas înainte și începu să-l cânte cu o voce plăcută de tenor iar ceilalți i se alăturară în cor cu refrenul: ”Și-aoleu ce ploaie vine de la Cluj!” Soare cântă cu ei prima strofă, apoi îi lăsă și se îndreptă către mine. -Măi Gavrilă, ce i-ai spus tu măi comandantului că nu l-am văzut niciodată să se miște așa de repede. Uite aici ordinul de eliberare al lui Ionuț Beșleagă! -Nimic special tovarășu Soare; nu i-am spus decât că dacă nu-i dă drumul lui Ionuț, nu e prieten cezarului. -Hm, făcu Soare suspicios, nu știu cine e cezarul ăsta, dar ar fi bine dacă ne-ar vizita mai des. Vezi că se apropie ora de cină și băieții trebuie să-și facă programul de seară. Dar acum vreau să te întreb și eu ceva. Tu chiar ești rudă cu Beșleagă? -Desigur! Nu spune Biblia că toți ne tragem de la Adam și Eva? Deci nu suntem cu toții rude? -Hm, zise Soare, asta cred că n-o știi de la învățământul politic, dar o să fac o excepție. Noroc bun! În timp ce toți cântau, Marc și János profitând de apariția lui Soare îl scoseseră discret din sală pe Ionuț și îl duseseră la dormitor ca să-și pună hainele noi pe care i le cumpăraseră fetele. Numai când ne-am întâlnit cu toții la poartă, a realizat Ionuț că era într-adevăr liber și i s-au tăiat picioarele. Fetele l-au luat în brațe și au tras un plânset bun împreună, în timp ce eu i-am arătat portarului ordinul de eliberare și am semnat pentru el. Băieții erau și ei emoționați, iar Marc văzând că mi-am deschis brațele s-a repezit să mă îmbrățișeze. -Nici n-ai idee de când doream să fac asta, zise el în pragul lacrimilor. -Ba am, dragul meu Porthos i-am zis eu, dar nu ne despărțim decât pentru o vreme. În curând muschetarii se vor reuni din nou. János care era ceva mai rezervat mi-a dat mâna. - Sok szerencsét! a zis el, stăpânindu-și emoția. -Noroc bun și ție János, i-am răspuns. Mulțumesc pentru camaraderie. Ești un adevărat prieten. Ne revedem cu toții la berăria Universității din București. Sau dacă vrei la Cluj. Vom sărbători eliberarea voastră și intrarea mea la Facultatea de Medicină. Atunci putem să ne facem planuri pentru viitor. Lumea este în continuă mișcare, și noi porți se vor deschide pentru cei care sunt pregătiți să le găsească. Viszontlátásra! La Revedere! După ce am ieșit pe poartă am mers cu toții o bucată pe drumul către gară și după un timp m-am întors ca să văd pentru ultima dată zidurile penitenciarului și turnul de la intrare, dar ceața înserării se așternuse peste ele și nu se mai deosebeau de dealurile îndepărtate. ”Când am fugit, am crezut că libertatea se poate savura, ca o băutură după salvarea dintr-un deșert. Acea savurare n-am trăit-o însă niciodată. După ce am fugit, libertatea, așa cum mi-o imaginam eu din interiorul comunismului, ca o antiteză a lipsei de libertate, ca un element al unei perechi antinomice: sărăcie – belșug; spaimă – siguranță; tragedie - euforie, acea libertate idealizată, am realizat eu, nu exista aici în această formă. Aici aveai de urcat un munte și când ajungeai epuizat în vârf constatai că în fața ta se înălța unul și mai înalt. Prin forța lucrurilor, ceea ce mi-a ocupat orizontul a fost esențializarea a ceea e important în viață: realizarea potențialului personal și certitudinea că nu mai era cale de întors. Dar pe cât de „eliberatoare" erau aceste obiective, pe atât de stresante și traumatizante, într-o lume în care începi de la nivelul zero; acela în care îți pierzi iluziile despre tine însuți.” Petru Popescu ÎNTOARCEREA (personalizat) DUPĂ DOUĂZECI DE ANI Aeroportul Internațional Los Angeles, cunoscut sub numele prescurtat LAX, este al patrulea aeroport ca mărime din lume și se află la 30 km sud de centrul orașului, și relativ aproape de oceanul Pacific. Intrarea spre terminalele aeroportului se face pe One World Way, un bulevard cu dublu sens, mărginit de palmieri înalți, trecând pe lângă cele trei litere imense strălucind in lumina reflectoarelor, care au în spatele lor un cerc format din 15 stâlpi înalți de treizeci de metri, clădiți din fibră de sticlă, care sunt albăstrii în lumina zilei iar noaptea sunt scăldați în culori spectaculare. Pilonii sunt considerați un obiect de artă kinetică deoarece culorile lor se schimbă continuu, trecând prin toate nuanțele de pastel posibile. La douăzeci de metri înălțime o briză răcoroasă bătea dinspre ocean fluturând frunzele palmierilor, dar la sol, asfaltul încins de soare încă emana fierbințeala zilei. Era seara zilei de vineri șaptesprezece septembrie 2004 și intram cu mașina în parcarea aeroportului după ce parcursesem cele șaisprezece mile de la apartamentul nostru din Beverly Hills pana la TBIT. Terminalul pentru sosiri internaționale Tom Bradley sau TBIT e numit astfel în cinstea primarului care organizase prima mare modernizare a aeroportului LAX înaintea Jocurilor Olimpice de vară de la Los Angeles din 1984. Pe atunci eu tocmai îmi primisem sentința și eram nou sosit în campusul de reeducare al statului de la Colibași. Traficul fusese ca de obicei congestionat, în special în porțiunea dintre Beverly Hills și Santa Monica. După ce ne mutasem la L.A. de la Chicago, avusesem dificultăți cu autostrăzile care se traversează una pe alta în toate direcțiile și care mă stresau enorm. Existau limite de viteză afișate peste tot, dar localnicii nu credeau în ele. Toți erau pe grabă și dacă încercai să reduci viteza conform semnelor, riscai să fii claxonat din toate părțile. Jack Kerouac a scris despre LA că este cel mai singuratic și mai brutal dintre toate orașele Americii. Era ca un balet complicat în care dacă cineva face un pas greșit le strică jocul tuturor. Dacă are loc un accident, riști să petreci în mașină o mulțime de timp acolo. Cu toate astea e uimitor ce repede te obișnuiești. Dacă știi bine orașul poți să încerci să conduci pe străzi, dar și străzile sunt supraaglomerate comparativ cu alte orașe americane. Am parcat mașina în lotul P4 și am traversat pasarela care duce în terminalul TBIT. Zborul direct de la Amsterdam Schiphol (AMS) la LAX era on time. Eram bucuros și entuziasmat să-i văd pe cei doi muschetari ai mei sosind din bătrâna Europă în Orașul Îngerilor. Marc cumpărase biletele pentru amândoi, ca să fie pe același zbor. După 9000 de km parcurși și 11ore de zbor aveau în mod sigur jet lag dar bucuria revederii noastre urma să fie la fel de mare. În cei douăzeci de ani care trecuseră de la despărțirea noastră la Colibași, ținusem legătura mai întâi prin poștă și apoi prin internet, așa că eram la curent cu ce se petrecuse în viața lor. Marc era deja la a doua nevastă și locuia în Monaco. Prima lui căsătorie cu Yvette eșuase datorită nepotrivirii de caracter. Ei se cunoscuseră la Neptun în vara lui 1988 și în februarie 90’ Marc primise in sfârșit pașaportul, după ce fusese șicanat de securitate un an și jumătate pentru că voia să emigreze. Janos fusese dezamăgit de România după evenimentele de la Tg. Mureș din 1990 și plecase în Germania unde o întâlnise pe Ildikó cu care se căsătorise. El terminase facultatea de inginerie mecanică la Universitatea Babeș – Bolyai și acum lucra pentru BMW Autowerke din München. Ionuț se căsătorise cu Irina la puțin timp după noi și se angajase la Oltchim împreună cu fratele Irinei, dar după plecarea noastră din România se mutaseră înapoi în Moldova și îi pierdusem urma. Eu terminasem facultatea de Medicină la București și în toamna lui 1990 plecasem în Ungaria ca sa iau examenele ECFMG la Ambasada Americană de la Budapesta. Prin contactele lui, unchiul Marius mă ajutase să obțin o viză de studii în America și fusesem acceptat pe poziția de rezident la programul de Medicină al Universității Chicago. Cei doi muschetari au ieșit din terminal printre ultimii dintre cei 143 de pasageri pe care Boeingul 737 în zborul lui peste America, îi adusese la L.A. Marc era la fel de zvelt și dezinvolt cum mi-l aminteam, iar Janos, ceva mai ponderat, se mai împlinise în jurul taliei și avea tâmplele un pic albite. După ce ne-am îmbrățișat, și-au preluat bagajele de la bandă și i-am încărcat în Toyota mea Camry, după care am pornit către casa noastră din Beverly Hills unde Marieta ne aștepta cu cina. Amândoi voiau să știe cum e să trăiești în Los Angeles și în timp ce conduceam le-am făcut o prezentare cât mai aproape de realitate. -Los Angelesul, le-am spus, e unul din orașele cele mai populate din Statele Unite. Ceea ce atrage aici mulți oameni e vremea aproape perfectă, cu 235 de zile însorite și temperaturi de 20-25 de grade în cea mai mare parte a anului. Vara, în unele zile temperatura din vale poate atinge 40-42 de grade, ceea ce crește teribil smogul produs de sutele de mii de automobile, dar pe dealuri aerul e mai puțin poluat. În fiecare zi milioane de oameni călătoresc către joburile lor în automobilele proprii. În cele mai multe locuri e periculos să traversezi strada din cauza traficului, iar în anumite zone mai degradate poți fi jefuit sau și mai rău. Los Angelesul e însă frumos prin diversitatea construcțiilor, a populației și a restaurantelor etnice. Poți mânca în fiecare zi în alt restaurant mexican, filipinez, coreean sau etiopian. Restaurantele franțuzești și italiene de clasă, le găsești mai mult în suburbii afluente ca Brentwood. Las Vegas e la patru ore distanță iar Phoenix, Arizona la cinci ore și jumătate de condus cu mașina, dar sunt și alte locuri exotice care merită să fie văzute, precum deșertul Mojave la patru ore și Marele Canion al fluviului Colorado, la opt ore distanță. LA este situat într-o vale mărginită de Pacificul albastru înspre vest și munții San Gabriel cu piscurile înzăpezite către est. Acum 100 de ani nu erau în valea asta decât livezi de portocali care cresc foarte bine aici datorită climatul mediteraneean. De-a lungul oceanului se întind opt plaje faimoase, de la Malibu până la Cabrillo, străjuite de palmieri înalți. Munții San Gabriel se ridică abrupt din dealurile care mărginesc orașul, ajungând până la o înălțime de 2000 de metri. Acolo se află Parcul National Angeles, care e plin de păduri, râuri, pâraie și o mulțime de cărări de munte unde poți să petreci un weekend plăcut în natură. Anul trecut mă aflam cu Marieta în parc și venind din munte am coborât la drum ca să o luăm către casă. Pe șoseaua întunecată, cam la treizeci de metri în fața noastră, cineva lăsase farurile aprinse și se dăduse jos din mașina staționată ca să citească o tăbliță indicatoare situată la zece metri în fața lui. Când ne-a zărit, deși nu era nimeni afară de noi pe șosea, tipul a scos iute cheile din buzunar și a activat alarma automobilului. -Ăsta e precis un angelino a zis Marieta și când i-am văzut numărul de la mașină i-am dat dreptate. După vre-o douăzeci de minute de condus pe autostradă, am urcat în pantă Loma Vista Drive și am tras mașina în parcarea din fața casei. Ne-am dat jos în driveway și Marc a fluierat admirativ. La picioarele noastre, ca o mare de lumini pâlpâind multicolore se întindea Beverly Hills Flats, între bulevardul Santa Monica și Sunset Boulevard cu cele două benzi de circulație, pe care tocmai le traversasem ca să ajungem la noi. În dreapta noastră se zărea parcul Franklin Canyon cu lacul vălurind în mijlocul lui în bătaia brizei de seară, iar în stânga se vedeau luminile strălucitoare ale celei mai faimoase părți a lui Sunset Boulevard din West Hollywood, numită The Strip. Dincolo de ea, prin smogul care atârna deasupra văii se întrezăreau vag clădirile înalte ale zgârie norilor din centrul orașului Los Angeles. Din depărtare se auzea în surdină vuietul continuu produs de miile de bolizi în mișcare pe autostrada 405 pe care venisem de la aeroport. În timp ce intram în patio le-am povestit băieților cum grație Marietei care lucra pentru o mare companie de Real Estate cumpărasem condoul nostru din Beverly Hills în partea dinspre Laurel Canyon acum șase ani cu modesta sumă pe atunci de șapte sute cinzeci de mii de dolari, dar numai vederea orașului făcea toți banii. Ea făcuse școala de realtor la Chicago și își luase licența de practică atât în Illinois cât și în California după ce făcuse un curs suplimentar de 135 de ore și trecuse cu brio examenele finale. Marieta ne-a primit cu brațele deschise și ne-a hrănit cu o cină ușoară după care s-a dus s-o ajute pe Alina cu temele de școală. Marius junior care locuia în campusul studenților din Pasadena a dat și el telefon ca să vorbească cu noi și să le ureze bun venit lui Marc și Janos. După cină am ieșit în patio și ne-am așezat în șezlonguri în jurul unei sticle de vin californian din podgoriile lui Coppola. Janos a sorbit apreciativ din lichidul rubiniu și a întrebat: - Marius, cum a fost să devii doctor aici? -A fost un proces îndelungat și dificil. După ce am venit în America am dat un alt examen numit FLEX și am fost primit la școala de medicină a Universității Chicago unde am făcut un internat iar după aceea am lucrat ca rezident la Spitalul Universității. Am terminat acolo cinci ani de rezidență în chirurgie și apoi am făcut un fellowship în chirurgia de urgență la UCLA după ce ne-am mutat in California. -Și n-a fost greu? -A fost foarte intens, în special în primul an ca intern, când dormeam între patru și cinci ore pe noapte. Știam tehnicile chirurgicale încă din România, dar trebuia să învăț din mers partea practică: cum se scrie o foaie de observație, cum se prescriu medicamentele și cum să lucrezi cu asistentele medicale care sunt profesioniste și practică medicina independent de tine. Unii chirurgi erau apreciați de toți pentru că discutau procedura în timp ce-i asistai, îți puneau întrebări și te corectau, iar alții care erau mizerabili pentru că aveau probleme personale acasă se așteptau ca tu să știi totul și te bruscau pentru cea mai mică greșeală. După ce am terminat cursul de specializare în chirurgia de urgență la UCLA, am găsit un job la noul Centru Medical pentru Veterani care a fost clădit recent in 1977, la doar o milă la vest de Universitate. Nu departe de Brentwood. -Nu e asta unde stătea O. J. Simpson care înjunghiat-o din gelozie pe nevasta lui, Nicole și pe unul care era inocent? zise Marc. Ce tam-tam a fost la televizor cu judecata! Un an de zile a durat și la urmă l-au scos nevinovat! -Exact, Marc, numai că Nicole era fosta lui nevastă și el a omorât-o din gelozie nu la casa lui ci la intrarea în condominiul ei din Brentwood. El stătea in Rockingham Estates în altă parte a Brentwoodului. Avea tot ce și-ar putea cineva dori cineva. Fusese cel mai rapid jucător de fotbal american și intrase în cartea recordurilor a NFL în 1985. Avea o nevastă blondă și doi copii frumoși dar era foarte abuziv și gelos. Nicole se despărțise de el din cauză că o bătea, dar el continua s-o urmărească și s-o amenințe. După crimă mai întâi a fugit la Chicago dar după ce s-a întors și politia i-a ordonat să se predea, s-a urcat într-un Bronco alb condus de prietenul său Cowlings și au condus fără destinație pe autostrăzi câteva ore, fiind urmăriți de poliție pe șosea și din aer cu elicopterul. Un eveniment senzațional care a fost televizat în direct și vizionat de milioane de oameni din întreaga lume. După aceea, la proces, s-a declarat nevinovat și a fost achitat prin mașinațiile avocaților și de un juriu compus în majoritate din negri. Vila lui de două mii și o sută de metri pătrați avea tot ce-ți puteai dori, inclusiv un bazin de înot, teren de tenis și chiar și o cascadă. Însă în 1997, părinții celeilalte victime, Ron Goldman l-au dat in judecată pentru moartea fiului lor și au obținut daune de 33,5 milioane de dolari, ruinându-l astfel pe Simpson. O.J. n-a mai putut să plătească rata către bancă și casa a fost cumpărată pentru patru milioane de dolari de un investitor care a dărâmat totul și a construit o casă nouă după gustul lui, pe locul acela. Dar cred că sunteți destul de obosiți după lunga voastră călătorie și dacă veniți cu mine, vă voi arăta camera de oaspeți care vă așteaptă. Lumina soarelui trecând printre jaluzele m-a trezit sâmbătă dimineața. Am deschis fereastra și am văzut în parcare mașina roșie convertibilă, de două locuri, BMW Z4 a lui Marius junior. Vocea lui se auzea de pe patio unde se așezase în scaunul meu preferat și sporovăia voios cu fetele la micul dejun. Mi-am umplut și eu cana mea favorită cu cafea fierbinte și am ieșit să mă așez alături de ei. Alina a venit să mă pupe pe obraz, după care țopăind fericită ca o veveriță mi-a adus un pahar de suc de portocale iar Marieta a pus pe masă omletă cu brânză, tortillas, salsa, guacamole, pâine albă și un coș cu fructe. Discuția se purta în jurul uraganului Ivan care precum se vorbea la TV News tocmai intrase în Golful Mexic ca uragan de gradul 3 și amenința să lovească orașele Gulf Shores și Mobile din Alabama. Alina ne povestea despre noile ei prietene de la școală iar Marius care era foarte mândru de universitatea la care studia, schimbând discuția de la furtună la tehnica a început sa ne explice contribuția universității Caltech la crearea motorului hibrid al rachetei care propulsase avionul supersonic Space Ship One în spațiu cu viteza de 900 de metri pe secundă, în timpul zborului său suborbital din iunie. După vre-o zece minute au coborât și oaspeții noștri iar Marieta le-a turnat cafea în căni și i-a servit cu micul dejun mexican pe care ni-l pregătise. Marius care-și iubea enorm mașina, s-a lansat într-o discuție de specialitate cu Janos, care bucuros să vorbească despre mecanică îi dădea detalii mai puțin cunoscute despre ultimele modele de automobile BMW pe care compania le pregătea pentru lansare la târgul de automobile de la München din primăvara viitoare. Curios să afle mai multe despre misiunile spațiale spre Marte care fuseseră lansate în iulie 2003 și reușiseră sa amartizeze fără problemă în ianuarie 2004, Marc a intervenit în discuție ca să-i pună întrebări lui Marius despre activitățile de la Jet Propulsion Laboratory. Marius care era foarte atașat de JPL și cunoștea o mulțime de amănunte despre cei doi roveri roboți care fuseseră creați în laboratorul din Pasadena al NASA, ne-a povestit cu mândrie cum fusese invitat ca observator într-un grup restrâns de studenți de la Caltech pe 25 ianuarie 2004, la dramaticul eveniment al intrării în atmosfera marțiană a robotului Opportunity, care era monitorizat de savanții de la JPL din sala de comandă a misiunii și participase la emoțiile si explozia de bucurie cauzată de touch-downul încununat de succes în aria numită Meridiani Planum din zona ecuatorială a lui Marte. Misiunea principală a celor două rovere era să explore împrejurimile pentru structura lor geologică, să cerceteze prezența apei în solul marțian și să se coordineze cu satelitul Mars Reconnaissance Orbiter (MRO) care urma să fie lansat în 2005 și să intre în orbită în jurul lui Marte în martie 2006. După breakfast, Marieta a anunțat că urma să o ducă pe Alina la o competiție de tenis la Beeman Park Tennis Courts din Burbank ca să participe la un meci organizat de școala ei. Marius se pregătea și el să se întoarcă la Pasadena ca să se întâlnească pentru lunch cu prietena lui Annalena, iar noi ne-am făcut planul pentru un tur de oraș care începea la Universal Studios Hollywood, care la o suprafață de 160 de hectare de atracții dedicate filmelor, oficii, hoteluri și restaurante, era considerat în acest moment cel mai mare parc de distracții din lume. Dimineața se anunța însorită, cu cer senin și temperatură de douăzeci de grade, perfectă pentru o vizită la studiouri. Am cumpărat biletele, am intrat prin poarta albă, înaltă și ne-am îndreptat către cea mai recentă atracție care abia fusese lansată în luna mai: The Revenge of the Mummy. Raidul era modelat după filmul din 1975 cu același nume, care fusese un mare succes de public. Parcul era plin de lume și o mulțime de vizitatori de toate vârstele așteptau să intre la mumie, dar coada mergea destul de repede. Am intrat prin poarta egipteană, străjuită de statui negre, imense ale lui Anubis șacalul, gardianul lumii subpământene și trecând prin mai multe coridoare clădite din blocuri de piatră ca cele din piramide împodobite cu hieroglife, am ajuns în sala de plecare decorată ca un templu egiptean și am ocupat un rând de patru scaune dintr-un cart în care încăpeau douăzeci și patru de persoane. Când s-a dat semnalul am fost brusc propulsați în întuneric. Cartul se mișca repede înainte, lua brusc curbe la dreapta și la stânga, apoi se oprea iar brusc și o lua înapoi, trecând repede prin holuri întunecate și săli de temple luminate de facle aprinse, in care se întrezăreau in semiîntuneric statui de zei egipteni, obiecte de cult, care de luptă, arme, mobilă și obiecte de aur. Raidul a durat un pic peste trei minute, dar când am ieșit eram cu toții zguduiți. Fusese foarte intens. -Al naibii raid, zise Marc. Cred că am ajuns la șaptezeci de kilometri pe oră atunci când cartul a plecat brusc de pe loc și am intrat într-un întuneric total din care am ieșit în sala aia plină de aur, cu flashuri de lumină și focuri peste tot și cu duhuri rele care se luau după tine, apoi am intrat în templul lui Osiris, zeul lumii subpământene aceea a lui Bastet pisica și Anubis șacalul negru, bântuit de gândaci scarabei care se cățărau peste tot. Toți cei din jurul nostru țipau ca din gură de șarpe încât te lua și pe tine frica. -Mie mi-a plăcut, zise Janos, când descărnatul ăla de Imhotep a ieșit afară din sarcofag și a început să strige la noi iar soldații mumie veneau către tine gata să te lovească, și apoi întoarcerea bruscă de 180 de grade cu cartul către camera cu tavanul cuprins de flăcări unde era păstrată cartea vieții, și la urmă, căderea bruscă care-ți taie respirația chiar înainte să ieși din mină prin tunelul negru înapoi în sala de plecare. Bun raid! După Revenge of the Mummy am intrat și la alte atracții bazate pe filme de succes: Back to the Future, King Kong Encounter și Backdraft, ultimul fiind acela în care cartul trece printre scene de incendiu cuprinse de flăcări ale căror căldură o simți pe față; am văzut filmul tridimensional Shrek și am vizitat Special Effects Stages, unde se prezintă modul în care sunt create efectele speciale din spatele scenei. După atâtea raiduri eram deja obosiți și ne-am declarat gata să mergem să mâncam prânzul la restaurantul meu preferat: Chipotle Mexican Grill de pe Beverly Boulevard. -Ce bine, a zis Janos, iubesc mâncarea mexicană. La München nu avem nici un restaurant autentic. Restaurantul era la cinci minute de condus și după ce am parcat, am intrat în sala împodobită cu decoruri din Mexico și ne-am așezat comod la o masă de patru. Tortilla chips, guacamole și salsa au sosit primele și ne-am servit din ele în timp ce așteptam să ne vină comanda, sorbind fiecare din paharele noastre excelentele margaritas care sunt specialitatea restaurantului. Marc m-a întrebat curios: -Marius, care este cel mai popular bulevard din LA? -Este bulevardul Wilshire, am zis eu, care pleacă de la malul oceanului din Santa Monica și merge spre nord prin cele mai afluente suburbii Brentwood și Beverly Hills, trecând pe lângă două hoteluri opulente: Beverly Hilton și The Regent Beverly Wilshire Hotel, înainte de a ajunge în centru prin Koreatown și Central LA. E considerat artera de circulație cea mai reprezentativă a orașului. Mulți pun semnul egal între LA și Hollywood, dar în realitate cea mai mare parte a orașului n-are nici o legătura cu industria filmului. Los Angeles e o colecție de cartiere diverse și arii incorporate, fără delimitare clară între ele și poți să mergi de la North Hollywood prin Burbank până la Glendale fără sa-ți dai seama că ai trecut prin trei orașe. Unele celebrități din lumea filmului încă mai stau în Hollywood, care era cel mai popular loc pe vremea lui Tony Curtis, Burt Reynolds, si Marilyn Monroe, dar foarte mulți s-au mutat în zonele afluente: Hollywood Hills, Beverly Hills, Malibu si Pacific Palisades unde trăiesc segregați, în comunități îngrădite și păzite douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, șapte zile pe săptămână. Eu n-am reușit încă să văd pe vre-unul dintre starurile de cinema pe stradă. E drept că îmi petrec cea mai mare parte a zilei la spital. L.A. nu seamănă cu ce vezi în filme. Chiriile sunt imense, crimele sunt o problemă în cartierele sărace iar școlile publice sunt o glumă. Nu te învață nimic util. Marc întoarse tema discuției înapoi la familie: -Unde ai zis că studiază Marius? Marius junior e foarte ambițios și s-a înscris la California Institute of Technology, Caltech, din Pasadena, un colegiu privat care costă peste 20.000 de dolari pe an, ca să studieze ingineria aeronautică. La Chicago participa încă din liceu la un program intens de matematică și computere pentru elevii dotați. Se descurcă foarte bine și e apreciat de profesorii lui. Ne-a venit comanda. Un asortiment de tacos, burritos con carne și fajitas cu pui și carne de vită, sfârâind în crăticioarele lor fierbinți din fontă. Numai mirosul era suficient ca sa-ți facă poftă de mâncare. După ce ne-am delectat cu specialitățile mexicane și cu un alt rând de margaritas, Marc m-a întrebat: -Marius, unde e Pasadena? -Pasadena se află la 20 km de Los Angeles, la poalele munților San Gabriel. E un oraș studențesc numit și orașul trandafirilor care e renumit pentru parada Turneului Rozelor care are loc acolo în ziua de Anul Nou. În această paradă, care e televizată în toată lumea, defilează diverse care alegorice acoperite cu flori și decoruri care prezintă teme diverse; de la echipele de fotbal și baseball, la asociațiile locale ale artiștilor dar sunt de asemeni și care alegorice spectaculare ale minorităților chineză, mexicană, filipineză și altele. De asemeni în paradă participă numeroase orchestre de stradă și grupuri de soldați, polițiști și fermieri călare. Parada festivă e urmată de meciurile organizate pe stadion în competiția Rose Bowl Game între echipe de studenți de colegiu, care a fost organizată pentru prima dată după parada din anul 1902 ca să compenseze pentru banii cheltuiți cu organizarea ei. -Și ce materii se studiază la Caltech? întrebă curios Janos, care părea complet satisfăcut cu excelentul meniu mexican. Toți studenții de la Caltech trebuie să urmeze pentru un an aceleași cursuri de bază: calcul avansat, algebră lineară, ecuații Lagrange, fizică și mecanică cuantică, indiferent dacă studiază ingineria, biologia sau limba engleză. Asta este destul de greu pentru cei care n-au urmat cursuri speciale în științele pozitive. Cei mai buni dintre ei însă, după ce graduează, pot să aplice pentru un job la NASA Jet Propulsion Laboratory, care se află nu departe de campusul lor. Marc sorbea cu plăcere din cea de-a doua margarita uitându-se la mine gânditor. -Dragă Marc, i-am spus eu, dar tu de ce te-ai despărțit de Yvette după ce ai așteptat un an și jumătate ca sa vă reuniți? Marc puse jos paharul și se uită la mine tulburat. -Nici n-ai idee ce dezamăgire a fost totul! Franța nu era nici pe departe țara viselor mele. Familia lui Yvette m-a privit întotdeauna ca pe o mezalianță. Numai după ce ne-am căsătorit, am început să înțeleg mai bine caracterul lor. În primul rând toți au simpatii comuniste, chiar dacă nu sunt membri purtători de carnet ai partidului. Când le povesteam cum era traiul sub comuniști mă ascultau politicoși și apoi îmi spuneau: -Nu te cred! Cu timpul am înțeles că Yvette ținea mai mult la familia ei decât la mine. Francezii trăiesc în societatea lor ca într-o nucă de cocos. Toți vor să fie la mijloc, înconjurați de cercul lor social și de un privatism greu de penetrat. Ei percep prietenia excesivă și superficială a americanilor ca fiind contrafăcută. Când li se spune că ăsta e modul natural în care ei se comportă, dau din umeri. Marea majoritate au simpatii comuniste și disprețuiesc America. Dacă vii din altă țară și intri într-un magazin fără să saluți vânzătorii cu “Bonjour monsieur” sau “Bonjour madame” ești considerat grobian. Odată am stat la un hotel stilat din arondismentul al 16 lea. Când am sosit la recepție m-a întâmpinat chiar proprietarul. Am deschis discuția fiind foarte atent la modul în care vorbeam, cu accent si pronunțare corecte și i-am explicat ce fel de cameră doream, iar el s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost picat din pom și mi-a zis: -Parlez-vous français? Altă dată eram afară într-o cafenea pe Quai D’Orsay și în fața mea, așezate la o măsuță erau două turiste americane cu păr cărunt, total entuziasmate de Franța și de cultura franceză. Tocmai veniseră de la Louvre. Dintr-odată, de pe stradă a dat buzna un tip de vre-o patruzeci de ani, zdrențăros și frustrat, cu o bască pe cap de sub care se revărsa un păr lung, nespălat și slinos. Arăta ca unul dintre-aceia care dorm pe sub podurile Senei. Individul s-a proțăpit în fața mesei lor și s-a apucat să le înjure de mama focului vre-o zece minute pe ele și pe țara de unde veneau, după care și-a scos basca de pe cap și le-a prezentat-o. Crezând că asistaseră la vre-o reprezentație teatrală, americancele au scos fiecare câțiva dolari pe care i-au depus cu reverență în basca individului. Acela a extras cu dispreț banii, după care s-a cărăbănit aruncându-le drept mulțumire o înjurătură: Sales Amerloques! Bineînțeles că după invazia în Franța a țiganilor din România și Bulgaria din anii 90, Românii sunt băgați în aceeași oală cu ei deoarece ăia când sunt întrebați cum îi cheamă se auto-denumesc roma sau romani. E bine să le faci distincția francezilor atunci când vine vorba despre Români dar ei sau ignoră politicos ceea ce le spui, sau din nou iți spun în față că nu te cred. De-asta m-am mutat în Monaco de îndată ce am reușit să obțin un job la Casino Monte Carlo. Cazinoul e un ansamblu de clădiri în stil neoclasic francez, construite între 1860 și 1880 ca ultim recurs ca să salveze familia Grimaldi de la faliment și care a fost enorm popularizat în filmele cu James Bond, și în special de scenele filmate acolo pentru pelicula Golden Eye în 1995. Luxul, opulența și mașinile sport Ferrari, Lamborghini, Rolls Royce și Bugatti fac parte din recuzita cazinoului și atrag bani din toată lumea. Cetățenii Monacoului n-au voie sa joace la cazino, eu însă sunt cetățean francez. Mi-am încercat mâna la poker, dar n-am avut succes deoarece n-am destul spirit de observație și nu știu bine să număr cărțile. Cu toate astea am început sa câștig la poker după ce Miramax a scos pe piață filmul Rounders in 1998. -Cum așa? -Ei bine, acest film în care joacă Matt Damon și Edward Norton care sunt rounders, adică jucători care se mută dintr-un oraș în altul ca să joace high stakes poker, a fost începutul Pocherului pe internet la un site numit Planet Poker. Atunci am început să joc și eu pe net. Transmisia televizată a World Poker Tour de anul trecut a dus la o explozie a pokerului pe internet, iar sumele de bani jucate au crescut exponențial de la 82 de milioane în 2003 la 1,4 miliarde de dolari anul acesta, așa că s-a ajuns la situația în care unu din patru dolari care se joacă în toată lumea sunt puși în joc în pokerul electronic. Site-urile au măsuri de securitate ca să prevină trucurile jucătorilor care lucrează în tandem, deoarece cunosc adresa de IP a computerelor și le blochează dacă adresele sunt în aceeași locație. Cazinourile desigur, nu sunt prea fericite de situația asta și au redus numărul meselor de poker deoarece nu prea le aduc venit. Banii le vin de la mașinile în care bagi un euro, așa zișii bandiți cu un singur braț, la care joacă cea mai multă lume. La început însă nu-mi mergea prea bine. Tocmai când eram mai disperat avut un noroc nebun să o întâlnesc pe Noémie, a doua mea nevastă care e statisticiană și a studiat în colegiu teoria jocurilor. Ea m-a învățat să folosesc inferența statistică și teoria matematică a informației care se aplică nemijlocit la jocurile de șansă. Acum fac bani frumoși. L-am lăudat pentru noua sa îndemânare la jocul de poker iar Marc și-a ridicat noul pahar de margarita care tocmai îi sosise și a ciocnit cu noi. -Janos, am zis eu, schimbând discuția, ai văzut cate BMW uri 330 circula prin oraș? E o mașină foarte populară în L.A. N-ai vrea sa te transferi la reprezentanța BMW de aici? -N-aș putea niciodată să trăiesc în L.A.! E frumos dar e prea multă agitație. München e mult mai liniștit. Dar băieții mei Arpad și Stefan care studiază tot ingineria auto mecanică, sunt entuziasmați de industria americană de automobile și cred ca le-ar place. Însă care sunt părțile negative ale orașului? -Cei din afară cred că L.A. este acela care apare în filmele din anii 50 sau 70, dar este mult diferit de acea epocă. Oamenii pot sa fie direcți și sinceri sau foarte falși. Escroci și specialiști în înșelătorii de tot felul sunt peste tot. Criminali de toate felurile sunt atrași de bogăția orașului, ca muștele de miere. Există bande de mexicani sau din America Latină care se împușca mereu între ei sau cu mafia rusească. O mulțime dintre aceștia aterizează pe masa mea de operație. În oraș aerul e galben din cauza zecilor de mii de automobile care circulă în toate direcțiile zi și noapte. Sunt mulți care n-au case și trăiesc pe stradă. Majoritatea sunt dependenți de droguri. Industria filmului atrage încontinuu tot felul de actori, muzicieni sau tineri care cred că sunt talentați, dar majoritatea eșuează pentru ca le lipsește talentul, un agent sau un sponsor. Mulți ajung să cerșească sau se dedau viciilor. West Hollywood e locul preferat al gay-lor. Pesimiștii descriu LA ca pe un loc supraaglomerat, murdar și rău mirositor, plin de indivizi tatuați, materialiști, superficiali și venali cu care e bine să n-ai nimic de a face. Orașul e bântuit de tot felul de actori, producători, scenariști, regizori, jurnaliști de scandal, starlete de porn, studenți la colegiu care n-au nimic în cap și cete de turiști cu ochii holbați care dau buzna peste tot. În ultima vreme ne-au năpădit și ilegalii sosiți din America Latină, după ce guvernatorul statului, în numele justiției sociale a declarat LA sanctuar pentru ei și a decretat să fie hrăniți și adăpostiți din banii noștri de taxe. LA este un oraș dur. Mulți eșuează și se întorc de unde au venit. Dar pentru cei care reușesc, răsplata este pe măsură. Oportunitățile pentru explorarea și învățarea de lucruri noi în profesie și în societate sunt enorme. Hollywoodul nu este în realitate atât de magnific pe cât se prezintă în filme și șansele sunt minime de a-i întâlni din întâmplare pe Brad Pitt sau Leonardo Di Caprio atunci când te plimbi pe faimosul Walk of Fame cu trotuarele lui pavate cu plăci de bronz cu stele însemnate cu numele celebrităților filmului. Locul e murdar, plin de turiști, escroci care vor sa-ți vândă discuri de muzică fără conținut și oameni fără locuință care-și fac veacul pe acolo. La început, starurile filmelor din anii 20 și 30 locuiau în partea de est a Hollywoodului și casele lor erau modelate după cele dintr-o suburbie a New Yorkului. Cea mai unică dintre ele, e casa Albei ca Zăpada care a aparținut actriței care i-a dat voce Albei ca Zăpada din filmul de desene animate. Casa ei e o reproducere fidelă a casei din film. Când ne-am întors acasă, Marieta care ne aștepta cu cina m-a abordat cu entuziasm. -Marius, pe cine crezi că am văzut astăzi? -Pe cine? -Pe Petru Popescu și soția lui Iris! Celebrau ziua ei de naștere la restaurant. El a tocmai împlinit șaizeci de ani în ianuarie anul acesta. -Scriitorul? -Da, nu știai că stă în Los Angeles? -Ba da, dar știu că e un tip foarte privat și evită pe cei care nu sunt in cercul lui de scenariști și regizori de la Hollywood și în special dacă sunt români. Cartea lui ”Întoarcerea” din 1991 n-a avut succesul de public scontat în Romania. -Da, dar mie mi-a plăcut foarte mult prima lui carte ”Prins”. Îți aduci aminte cum i-o citeam Irinei și ea plângea? Am citit și cărțile lui cele mai cunoscute pe care le-a scris aici: ”Amazon Beaming” și ”Almost Adam” și mi se pare un scriitor talentat. Faptul că a fost acceptat să scrie scenarii de film la Hollywood după ce a rămas în occident este remarcabil în sine. -Asta e adevărat, am spus eu. E o realizare remarcabilă. Numai câțiva dintre scriitorii care au venit în America din Europa de est și erau recunoscuți în țările lor ca autori; ca de exemplu Ayn Rand, Vladimir Nabokov și Arthur Koestler au fost în stare ca pe lângă talentul lor incontestabil să fie în stare să stăpânească bogăția de vocabular, sinonime și expresii a limbii engleze în gradul cel mai înalt care este necesar pentru ca să poată fi publicați aici. A doua zi toți băieții ne-am suit în mașina mea și am pornit-o pe autostrada 15 către Las Vegas. După patru ore și jumătate de mers trăgeam în parcarea lui Venețian. Este unul din cele mai pitorești hoteluri din Vegas și are pe proprietatea lui o reproducere fidelă a lui Canal Grande, a Piazzei San Marco cu coloana leului venețian, a Palatului Ducal, a Campanilei Sfântului Marc și a podului Rialto. Pe canal se plimbă gondole adevărate. Reproducerile sunt atât de autentice încât senzația că te afli in Orașul Dogilor e aproape reală. Hotelul are numeroase buticuri, un Centru de Convenții și un muzeu de artă Guggenheim-Hermitage unde sunt expuse opere de artă autentice de la Van Eyck la Tițian și de la Velázquez până la Van Gogh și Picasso. Marieta ne făcuse rezervările din vreme, deoarece acest hotel cazinou care se deschisese în 1998 era unul dintre cele mai populare din Vegas. În prima zi am vizitat aproape toate cazinourile de pe Strip, iar seara am admirat magnifica fântână țâșnitoare de la Bellagio. Marc a fost cel mai entuziasmat de cazinoul Paris iar lui Janos i-a plăcut cel mai mult Palatul lui Cezar. Mie îmi plăceau la fel de mult Veneția și Pirații din Caraibe. A doua zi am plecat într-un tur către marele Canion al râului Colorado și faimosul baraj Hoover de la Lake Mead, locuri magnifice care se pot vizita într-o excursie de o zi. O călătorie de 16 ore de neuitat. Mark era foarte fericit pentru că în seara dinainte avusese o mână norocoasă la poker. Eu și Janos jucasem la mașinile automate, cheltuind tot mărunțișul pe care-l aveam la noi. După ce ne-am întors la L.A. am organizat o excursie la munte și am fost să-l vedem pe Marius junior la Pasadena. Joi, Marieta și-a luat o zi liberă ca să o petrecem împreună cu oaspeții noștri și să ne depănăm amintirile. Bineînțeles Ionuț și Irina erau în centrul discuției. Atunci când ne despărțisem în 1991, eram cei mai buni prieteni, dar îi pierdusem în acei ani grei de început, în care ne străduiam să ne refacem destinele. Copiii lor Răzvan și Cătălina erau acum de vârsta liceului. -Ce ar fi dacă ne-am revedea în vara viitoare, zise Marc cu entuziasm. Am putea să-l luăm pe D’Artagnan al nostru și să facem împreună un concediu în Europa. Eu mă angajez să fac niște investigații și să dau de el. Aș putea să mă reped până la Suceava chiar după ce mă întorc. Când îl găsesc vom lua legătura pe internet. -Excelentă idee, Marc! Cred că putem să începem să plănuim vacanța încă de pe acum. Sunt multe locuri în Europa pe care nu le-am vizitat. -Marius, iți aduci aminte de Loczy și Jósika? întrebă Janos. Ei bine, imediat după revoluție au plecat in Ungaria crezând ca vor fi primiți cu brațele deschise Ungurilor nu le-a plăcut limba lor plină de arhaisme și regionalisme și i-au tratat ca pe niște rude sărace. Nu s-au putut adapta și s-au întors înapoi la Miercurea Ciuc. Acum militează pentru unirea cu Ungaria deși la recensământul din 2002 numai 532 de persoane și-au declarat etnicitatea ca secui. Ciucă însă a intrat în armată și acum are gradul de locotenent colonel și aspiră să ajungă general. -Ha, ha, ha, se pare că eforturile noastre de reeducare au dat roadele dorite până la urmă. La mai mare pentru Ciucă! -Dar am uitat să te întreb; ce mai face unchiul tău? întrebă Marc. Când vine să vă vadă? -Dragă Marc, unchiul Marius nu mai este. L-am pierdut. A murit subit de atac de cord acum zece ani, înainte să putem să-l mai vedem încă o dată. Este cea mai mare durere a noastră . N-am putut nici măcar să mergem la înmormântare. Dar el trăiește în Marius junior căruia i-a fost naș la botez. Întrucât Janos si Marc urmau să se reîntoarcă în Europa sâmbătă și nu mai aveam timp pentru alte activități am propus ca a doua zi să facem o vizită la Observatorul Griffith. -Am auzit ca este unul din cele mai frumoase locuri din America, spuse Janos. Poți să ne dai mai multe amănunte? -Observatorul Griffith, le-am spus, este una din cele mai spectaculare clădiri din Los Angeles. El se află în mijlocul unui parc de 3000 de acri, pe fața de sud a dealului Hollywood. A fost construit în 1935 pe terenul donat de Griffith J. Griffith, un magnat al mineritului, și e cea mai scumpă proprietate din LA, fiind evaluată la șapte miliarde de dolari. Observatorul are mai multe telescoape, un planetariu și chiar o bobină Tesla în stare de funcționare. De pe terasa lui poate fi admirată faimoasa inscripție HOLLYWOOD de pe dealul opus și întreaga panoramă a orașului, cu zgârienorii din downtown Los Angeles în depărtare, care sunt de multe ori învăluiți în smogul care atârnă peste vale. Aici s-au filmat în mai 1955 scenele din celebrul film ”Rebel Fără Cauză” cu James Dean, un clasic al filmului american. Mașina Mercury sedan 1949 pe care el a condus-o în această peliculă se află la Muzeul Automobilului din Reno, Nevada. Din păcate Dean căruia îi plăceau viteza și mașinile de curse, a murit pe 30 septembrie în același an, 1955 într-un accident stupid de automobil după ce terminase filmările la o altă peliculă: ”La Est de Eden” care de asemenea avea să fie un mare succes de public. El tocmai dăduse la schimb mașina lui, Porsche Speedster pentru un Porsche 550 Spyder nou nouț și conducea peste limita de viteză pe Ruta 466 când s-a ciocnit frontal cu un camion Ford care venea din sens opus și a murit pe loc. Dar a rămas în istoria cinematografului ca un băiat rebel care n-a apucat să-și găsească o cauză. Și astfel cu amintirea lui James Dean în minte, ne-am petrecut cu toții ultima seară admirând de pe terasa observatorului un spectacular apus de soare care colora în purpuriu întinderea nemărginită a orașului Los Angeles care se întindea jos la picioarele noastre. |